Autor: Ilinca Stroe
Într-una dintre recentele conferinţe English Kids Academy (EKA) intitulată „Reuşita copilului meu”, Andrada Marian, Coordonator Educaţional EKA, a făcut un mic experiment: a cerut unui grup de adulţi şi unui grup de cursanţi EKA să asocieze liber cuvintele „profesor” şi, respectiv, „elev” cu ce idei le vin în minte.
Adulţii au considerat că „profesor” are legătură cu următoarele noţiuni: coc, ochelari, costum, reguli, disciplină, teme, ajutor, note, dedicare, empatie, implicare, creativitate, echilibru, inovaţie, inspiraţie, sprijin, înţelegere, explicaţii la tablă, exerciţii, cerinţe, predare, comunicare, încredere, empatie, cărţi, mentor, model. Pe de altă parte, copiii au asociat ideea de „profesor” cu cuvinte precum teste, teme, note, ajutor, reguli, stricteţe, plictiseală, sfaturi, stare de bine, teamă, prietenos, emoţii, a ţipa.
În ce priveşte asocierile pentru „elev”, adulţii au menţionat: grup, şcoală, cărţi, distracţie, lucru în echipă, învăţare, efort, uniformă, teme, teste, note, catalog, şedinţă cu părinţii, trafic. Iar cursanţii au considerat că „elev” are legătură cu: plictiseala, NU temelor, a încălca regulile, mai multă libertate, lipsă de atenţie, chiulit, lipsa somnului, râs, prieteni, concentrare, a învăţa, distracţie, creativitate.
Noţiunile asociate cu figura profesorului şi cu cea a elevului indică existenţa a doi poli, fiecare cu tipologia sa, consolidată de-a lungul timpului, cu care toţi suntem mai mult sau mai puţin familiarizaţi. Bunăoară, putem vorbi de
profesori autoritari – îşi impun voinţa şi părerile ignorând personalitatea elevului, favorizând reacţii de mascare afectivă, şovăială, instabilitate, introvertire, teamă, lipsă de iniţiativă şi neîncredere. Copiii reacţionează agresiv la acest tip negativ.
profesori relaţionali – iau măsuri împreună cu elevii pe baza încrederii reciproce, fără a se exclude exigenţa. Este un tip pozitiv.
profesori indiferenţi/liberali – lasă lucrurile să curgă, să meargă de la sine, manifestă apatie şi detaşare.
La celălalt pol, putem avea elevi
pasivi – se tem de relaţie sau de eşec
agresivi – sunt ostili şi ascunşi, se opun oricărei încercări de apropiere
perfecţionişti – exagerează în îndeplinirea fără greş a sarcinilor, căutând să devină „favoriţii” profesorului
care caută atenţie – solicită în mod constant şi individualist atenţia profesorului, fiind adesea perturbatori
Relaţia dintre cei doi poli este de o extremă importanţă, întrucât în afara mediului familial, profesorul, fie la şcoală, fie prin activităţi extra-şcolare, este persoana cu care elevii îşi petrec cel mai mult timp: pe post de îndrumător, mentor sau coordonator, profesorul este o prezenţă centrală în viaţa celor ce joacă rolul de învăţăcei.
Ca în orice relaţie, există cel puţin doi oameni, fiecare dintre ei contribuind la bunul mers al lucrurilor, iar în cazul de faţă unul dintre poli (profesorul) este mai puternic şi ghidează întreaga relaţie. Astfel, în funcţie de tipul de profesor există următoarele tipuri de relaţie:
relaţia de tip autocratic: profesorul dispune, elevul se supune, educaţia având un caracter dogmatic
relaţia de tip liber: profesorul creează condiţii pentru dezvoltarea liberă a personalităţii elevului, educaţia desfăşurându-se conform naturii copilului
relaţia non-directivă/permisivă: profesorul se abţine de la orice blocare sau intervenţie, pentru ca elevul să se poată autodescoperi, să-şi cunoască interesele, motivele, aspiraţiile
relaţia echilibrată: elevul este îndrumat şi ajutat, prin cooperare şi colaborare, principiul de bază fiind acela al responsabilităţii
În modelarea relaţiei profesor-elev, este uşor să cedăm tentaţiei de a ne plasa într-o extremă sau în cealaltă: fie creând un climat de clasă tradiţională, cu profesorul în rolul de guru deţinător al adevărului absolut şi incontestabil, care inspiră frică, iar elevul în rolul de supus tăcut, fie exagerând cu permisivitatea, tolerând limite extrem de flexibile, fiind inconsecvenţi şi scăpând, în final, lucrurile de sub control.
În mod ideal, relaţia optimă se construieşte prin echilibru, iar echilibrul trebuie creat prin tact pedagogic. În ce constă acesta din urmă? După unii autori, în apropierea sinceră a profesorului faţă de elev: desluşindu-i conştiinţa individuală şi prevăzând reacţiile lui, dar respectând totodată simţul măsurii; manifestând prietenie neexagerată faţă de el, seriozitate care totuşi nu generează încordare; impunându-se fără a se enerva; fiind exigent fără să fie pedant – toate acestea sunt trăsături ale tactului pedagogic.
Exercitând tact pedagogic, profesorul reuşeşte să aibă o conduită echilibrată, nici indiferentă, nici agasantă, şi să imprime o relaţie echilibrată între el însuşi şi elev. Nu este la îndemână, dar beneficiile pentru învăţare sunt enorme, deci… merită efortul!
