Petruș Stuparu la Future Leaders Podcast: cum creștem copii autonomi, curajoși și pregătiți pentru viață

Cât de mult din viitorul unui copil ar trebui decis de părinți? Cât contează notele, facultatea sau performanța academică și cât contează, de fapt, curajul de a lua decizii, autonomia, inteligența emoțională și capacitatea de a te adapta?

Într-un nou episod Future Leaders Podcast, Petruș Stuparu, Partner la Trend Consult, discută cu Petru Gânj despre educație, parenting, carieră și despre acele alegeri aparent mici care pot schimba complet direcția unei vieți.

Este o conversație care pornește de la propria copilărie a lui Petruș și ajunge la una dintre cele mai importante întrebări pentru părinții de astăzi: ce vrem, de fapt, să construim prin educația copiilor noștri? Un elev cu rezultate foarte bune sau un viitor adult care știe să gândească, să decidă, să comunice și să aibă încredere în propriile alegeri?

Răspunsul nu presupune să alegem între performanță și dezvoltare personală. Dimpotrivă. Poate că educația valoroasă apare tocmai atunci când cele două cresc împreună.

Cine este Petruș Stuparu și de ce merită ascultat acest episod Future Leaders Podcast?

Petruș Stuparu este Partner la Trend Consult și lucrează în special în proiecte de cultură organizațională și leadership. Trend Consult îl prezintă pe Petruș Stuparu drept un profesionist preocupat de felul în care oamenii interacționează, se adaptează unor culturi diferite și își dezvoltă potențialul.

Dar episodul Future Leaders nu este o discuție despre business.

Este, în primul rând, conversația unui tată de doi copii și a unui adult care privește retrospectiv către propriul traseu și observă că unele dintre cele mai importante momente ale vieții sale nu au apărut dintr-un plan perfect construit.

Au apărut din expunere, oameni, curiozitate și inițiativă.

În clasa a IV-a, Petruș află că unul dintre prietenii lui urma să se mute la Colegiul Național George Coșbuc. Decide că vrea să meargă și el. Își ia documentele necesare, susține examenele de admitere și intră într-un mediu educațional foarte diferit de cel pe care îl cunoscuse până atunci.

Mai târziu alege Relații Internaționale. Pleacă prin Erasmus la Trieste. Continuă apoi cu un master la Barcelona.

Privite retrospectiv, aceste alegeri formează un traseu coerent. Trăite însă în momentul respectiv, nu erau piesele unui plan de carieră perfect calculat.

Iar aici apare prima mare idee a episodului.

Nu toate deciziile din viața unui copil au aceeași greutate

Petruș vorbește despre existența unor „puncte de inflexiune”: decizii care, uneori fără să realizăm acest lucru atunci când le luăm, ne pot schimba direcția.

Mutarea la o altă școală a fost pentru el un asemenea moment.

Nu doar pentru că școala era diferită, ci pentru că a intrat într-un alt tip de mediu educațional. Povestește despre profesorii străini pe care i-a întâlnit și despre o cultură a feedbackului diferită de cea cu care era obișnuit.

Nu mai conta numai nota.

Conta dacă te-ai încadrat în timp, dacă te-ai prezentat bine, dacă ai comunicat cu ceilalți.

Pentru un copil crescut într-un sistem în care succesul era asociat în primul rând cu rezultatul academic, experiența a deschis o perspectivă nouă: educația poate însemna și dezvoltarea unor abilități care nu încap într-o notă.

Această idee se află și în centrul proiectului Future Leaders Podcast și al filosofiei educaționale EKA: viitorul copilului nu este construit exclusiv prin informația acumulată, ci și prin voce, curaj, relații, comunicare și capacitatea de a lua decizii.

Autonomia copiilor nu începe la 18 ani

Unul dintre momentele cele mai interesante ale poveștii lui Petruș este vârsta la care apare această inițiativă.

Era încă în școala primară.

Din perspectiva adultului de astăzi, ni se poate părea neobișnuit ca un copil să meargă singur să discute cu directorul unei școli despre transfer. Petruș privește însă lucrurile diferit: și copiii de astăzi au inițiativă, doar că aceasta se poate manifesta în alte contexte.

Aici apare o provocare importantă pentru părinți.

Dorința firească de a proteja copilul poate ajunge uneori să îi elimine exact acele contexte mici în care poate exersa alegerea, responsabilitatea și autonomia.

Un copil nu devine independent în ziua în care pleacă la facultate.

Devine independent prin sute de decizii mici: când trebuie să ceară singur ceva, când trebuie să rezolve o problemă, când își exprimă o opinie, când își asumă o greșeală sau când încearcă ceva fără să știe sigur dacă va reuși.

De aceea, la English Kids Academy, ideea de autonomie merge mai departe decât învățarea unei limbi. EKA face parte din Thinking Schools Network și integrează principii de gândire critică și metacogniție, astfel încât copilul să învețe nu doar ce să gândească, ci și să reflecteze la cum gândește și cum învață. Thinking Schools Network urmărește explicit dezvoltarea elevilor independenți și metacognitivi, capabili să își optimizeze propriul proces de învățare.

Aceasta este o diferență importantă între conformare și educație.

Conformarea îl învață pe copil să aștepte instrucțiunea.

Autonomia îl învață să întrebe: „Ce pot face eu mai departe?”

„Copilul te observă mai mult decât te ascultă”

Poate cea mai puternică idee de parenting din episod apare atunci când Petruș vorbește despre relația cu propriii copii:

„Un copil te observă mai mult decât te ascultă.”

Este ușor să îi spunem copilului să fie curajos, să accepte greșelile, să vorbească despre ceea ce simte sau să nu se teamă de eșec.

Este mult mai greu să îi arătăm toate acestea.

Petruș povestește că încearcă să le spună copiilor inclusiv când îi este greu. Să nu ascundă automat problemele, greșelile sau momentele de vulnerabilitate.

Logica este simplă: dacă un părinte își ascunde permanent dificultățile, dar îi cere copilului să fie vulnerabil și deschis, mesajul verbal și comportamentul adultului se contrazic.

Aici se întâlnesc parentingul și inteligența emoțională.

Copilul are nevoie de vocabular pentru propriile emoții, dar are nevoie și să vadă adulți care știu să îl folosească.

Inteligența emoțională se învață, nu este doar o trăsătură de personalitate

Discuția ajunge în mod natural la RULER, abordarea de învățare socio-emoțională dezvoltată de Yale Center for Emotional Intelligence și integrată în mediul educațional EKA.

RULER pornește de la cinci abilități: recunoașterea emoțiilor, înțelegerea cauzelor și consecințelor lor, numirea lor cu un vocabular adecvat, exprimarea și reglarea lor. Yale explică aici metodologia RULER și cele cinci competențe emoționale.

Nu este vorba despre a întreba mecanic copilul „cum te simți?” la începutul unei lecții.

Scopul este mult mai profund: copilul începe să distingă între „sunt nervos”, „sunt frustrat”, „mi-e rușine”, „mi-e teamă” sau „sunt dezamăgit”. Iar odată ce poate identifica mai precis ceea ce i se întâmplă, are șanse mai mari să își aleagă și reacția.

Cercetările prezentate de Yale arată că RULER este asociat cu dezvoltarea competențelor emoționale, îmbunătățirea climatului clasei și a unor rezultate academice și sociale.

Pentru părinții interesați de această dimensiune a educației, am explicat pe larg și cum interacționează limba engleză, emoțiile și gândirea în procesul de învățare al copilului.

Mai mult decât engleză. Construim încredere.

Iar încrederea reală nu înseamnă să îi spunem permanent copilului că poate orice. Înseamnă să îi oferim instrumentele prin care poate trece prin situațiile în care încă nu poate.

Este performanța academică cel mai important obiectiv?

Petruș formulează foarte clar poziția familiei sale:

„Pentru copiii noștri, performanța academică e pe locul doi.”

Aceasta nu este o pledoarie împotriva educației sau a performanței.

Este o invitație la redefinirea ei.

Părinții trăiesc astăzi într-un sistem permanent de comparație. Colegul copilului face două sporturi. Alt copil citește deja cu un an înaintea clasei. Cineva ia numai zece. Altcineva vorbește trei limbi.

Presiunea nu vine numai din școală. Vine și din conversațiile dintre adulți.

Iar atunci apare riscul de a confunda succesul copilului cu validarea părintelui.

Un examen, o diplomă sau o notă pot fi importante. Dar nu ne spun singure dacă acel copil va deveni un adult capabil să ia o decizie dificilă, să vorbească în fața unor oameni, să gestioneze un conflict, să accepte un eșec sau să se ridice după el.

Tocmai de aceea, la EKA nu separăm performanța lingvistică de dezvoltarea copilului. Avem rezultate academice măsurabile — inclusiv rezultate Cambridge peste media din România și peste media globală în 2025 — dar obiectivul nu este ca un copil să acumuleze doar diplome.

Este să poată folosi ceea ce știe.

De ce engleza poate deveni o poartă către oportunități, nu doar încă o materie

Povestea lui Petruș oferă și un exemplu foarte bun despre valoarea expunerii internaționale.

Mutarea într-un mediu bilingv îl pune în contact cu profesori străini și cu un alt mod de a înțelege educația. Mai târziu urmează experiența Erasmus la Trieste și studiile la Barcelona.

Ar fi greșit să spunem că engleza i-a construit singură acest traseu.

Dar limbile străine reduc o barieră enormă: îți permit să intri în camere în care altfel poate nu ai fi putut intra.

Comisia Europeană consideră competențele lingvistice indispensabile pentru mobilitate, cooperare și înțelegere între oameni și arată că învățarea limbilor poate crea perspective personale și profesionale noi. Comisia Europeană explică rolul multilingvismului în educație și mobilitate.

În cazul mobilităților internaționale, Comisia Europeană arată și că experiențele de studiu în străinătate dezvoltă competențe profesionale, sociale și interculturale; 91% dintre participanții analizați în studiile Erasmus citate de Comisie au declarat că și-au îmbunătățit abilitățile lingvistice.

De aceea, când vorbim despre cursuri de engleză pentru copii, obiectivul pe termen lung nu ar trebui să fie doar „să știe engleză”.

Engleza devine un instrument prin care copilul poate studia, călători, colabora, cunoaște oameni și accesa idei dincolo de granițele țării sale.

Gândirea critică devine și mai importantă într-o lume cu inteligență artificială

În episod apare inevitabil și subiectul inteligenței artificiale.

Petruș atrage atenția asupra unui lucru important: nu toate profesiile și nu toate abilitățile umane trebuie privite prin filtrul tradițional „facultate = succes”.

Vorbește despre meserii, despre lucrul manual și despre pericolul unei culturi în care anumite drumuri sunt considerate automat inferioare altora.

Mesajul mai larg este valoros: nu știm cu precizie cum va arăta piața muncii peste 10 sau 15 ani.

Tocmai de aceea, pregătirea copiilor exclusiv pentru un traseu prestabilit devine din ce în ce mai puțin realistă.

În schimb, putem dezvolta competențe transferabile: gândire critică, comunicare, colaborare, autoreglare, adaptabilitate, curiozitate și capacitatea de a învăța.

Aceasta este și filosofia din spatele Thinking Schools Network. Organizația descrie obiectivul unei Thinking School ca dezvoltarea unor elevi metacognitivi și autoreglați, capabili să își înțeleagă propriul proces de gândire și să devină mai independenți în învățare. Thinking Matters explică modelul educațional Thinking Schools.

La EKA, apartenența la Thinking Schools Network completează astfel dezvoltarea lingvistică și componenta RULER: copilul învață să comunice, să își înțeleagă emoțiile și să reflecteze asupra modului în care gândește și învață.

Trebuie fiecare copil să urmeze facultatea?

Una dintre ideile provocatoare ale episodului este întrebarea dacă facultatea trebuie să fie destinația obligatorie pentru fiecare copil.

Petruș spune direct că nu crede că toată lumea trebuie să meargă la facultate și observă cât de puternică rămâne, în cultura noastră, presiunea diplomei.

Este o discuție importantă, mai ales într-o perioadă în care multe profesii se transformă rapid.

A încuraja educația nu trebuie să însemne a impune același model de succes tuturor copiilor.

Un copil poate fi atras de științe.

Altul de design.

Altul de tehnologie.

Altul de lucrul manual.

Rolul educației ar trebui să fie și acela de a-i ajuta să descopere unde se întâlnesc abilitățile lor cu interesele, valorile și lumea reală.

Iar acest lucru necesită explorare.

De la „tu taci” la vorbit în fața publicului

Există în episod și un moment care arată cât de puțin poate prezice copilăria limitele unui adult.

Petruș își amintește o audiție pentru cor. În timp ce altor copii li se spunea unde vor cânta, mesajul primit de el a fost, practic: „Stuparu, tu taci.”

Astăzi vorbește pe scene, susține prezentări și lucrează cu lideri și echipe.

Experiența aceasta spune ceva important despre etichetele pe care adulții le pun, uneori foarte ușor, copiilor.

„Nu e bun la asta.”

„E timid.”

„Nu e creativ.”

„Nu are talent.”

Copiii însă nu sunt versiuni terminate ale oamenilor care vor deveni.

Educația bună trebuie să lase loc transformării.

De aceea, într-o lecție de engleză, speaking-ul nu este doar o probă dintr-un examen Cambridge. Poate fi antrenamentul prin care copilul descoperă treptat că vocea lui merită auzită.

Ce putem lua ca părinți din conversația cu Petruș Stuparu?

Poate cel mai valoros lucru din episod este că nu oferă o rețetă perfectă de parenting.

În schimb, lasă câteva întrebări foarte bune:

• Îl pregătesc pe copilul meu să urmeze instrucțiuni sau să ia decizii?
• Îi cer să vorbească despre emoții în timp ce eu le ascund pe ale mele?
• Îl compar cu alți copii sau îl ajut să își înțeleagă propriul progres?
• Îl încurajez să exploreze sau încerc să elimin orice risc din drumul lui?
• Îl pregătesc doar pentru următorul examen sau și pentru lumea în care va trăi peste zece ani?

Poate că una dintre cele mai importante schimbări este să redefinim întrebarea.

Nu doar:

„Ce rezultate are copilul meu?”

Ci și:

„Ce fel de om devine în timp ce obține aceste rezultate?”

Aceasta este și filosofia proiectului Future Leaders: să punem copiii, adolescenții și părinții în contact cu povești reale, nu cu trasee perfecte construite retrospectiv.

Pentru că viitorul nu se pregătește memorând o singură rută.

Se pregătește dezvoltând capacitatea de a găsi o rută atunci când harta se schimbă.

Cum susține English Kids Academy dezvoltarea copilului dincolo de limba engleză?

La English Kids Academy, limba engleză este instrumentul, nu limita procesului educațional.

Copiii învață să comunice într-o limbă internațională, dar, în același timp, sunt puși în contexte în care trebuie să coopereze, să argumenteze, să își exprime o opinie și să își asume treptat propria voce.

Prin RULER, dezvoltă vocabular și strategii pentru lumea emoțiilor.

Prin apartenența la Thinking Schools Network, accentul se extinde către gândire critică, metacogniție și autonomie.

Prin parcursul Cambridge, progresul lingvistic rămâne clar și măsurabil. Pentru părinții care vor să înțeleagă traseul, am pregătit și un ghid despre cursurile Cambridge pentru copii și nivelurile de pregătire.

Nu trebuie să alegem între un copil performant și un copil echilibrat.

Putem construi medii în care cele două se susțin reciproc.

Aici copilul tău este văzut. Și își găsește vocea.

În loc de concluzie: nu putem desena viitorul copilului, dar îl putem pregăti pentru el

Povestea lui Petruș Stuparu nu este povestea unui copil care a știut de la început ce va deveni.

Și tocmai de aceea este valoroasă.

O decizie luată în școala primară. Un prieten. Un mediu nou. Limbi străine. Profesori diferiți. Erasmus. Barcelona. O carieră care se construiește ulterior în jurul oamenilor, culturii și leadershipului.

Viitorul se vede ordonat numai atunci când îl privim din urmă.

Pentru copiii noștri, el este încă deschis.

Poate că nu trebuie să le oferim o hartă pe care să o urmeze fără abatere.

Poate că trebuie să le oferim limbajul cu care să vorbească lumii, inteligența emoțională cu care să se înțeleagă pe ei înșiși și gândirea cu care să își aleagă propriul drum.

Întrebări frecvente despre educație, autonomie și episodul cu Petruș Stuparu

Transcript episod Petruș Stuparu - Future Leaders Podcast

Petru Ganj: Bine ați revenit la încă un episod de Future Leaders Podcast. Astăzi avem un invitat foarte special. Mi-a spus să nu-i fac o introducere prea lungă, dar vreau doar să știți că este partener la Trend Consult și este tată de doi copii. O să aflăm mai multe despre el în următoarea oră. Bine ai venit, Petruș Stuparu.

Petruș Stuparu: Bine te-am găsit. Îți mulțumesc pentru invitație. Mă bucur că ne-am făcut timp să discutăm.

Petru Ganj: Am avut marea onoare să te avem și pe scena Future Leaders Get Together, la ediția a treia, în primăvara aceasta. Publicul a reacționat foarte pozitiv și a spus: „Să-l invităm pe Petruș Stuparu la podcast.” Și noi am reacționat la fel de pozitiv, ca să putem dezvolta ideile de acolo și să aflăm mai mult despre povestea ta și despre mesajele pe care le putem transmite tinerilor și părinților care ne ascultă. Sunt curios cum a început povestea lui Petruș: din liceu, din școală? Ce vise aveai și ce gânduri aveai despre viitor?

Petruș Stuparu: Mi-ar plăcea să am o poveste din asta super frumoasă: că de mic am visat și uite cum îmi trăiesc acum visul. Dar, dacă ar fi să mărturisesc, nu pot să țin minte foarte clar ce am visat să mă fac atunci când o să fiu mare. I-am întrebat și pe ai mei și, în afară de glumele că voiam să fiu musafir sau pensionar, n-am avut un vis clar de tipul „polițist” sau „astronaut”. Un lucru mi se pare foarte tare: demersul vostru, pentru că trăim un paradox — avem foarte multe surse de informații.

Mi se pare că se joacă mult senzațional și puțin content de calitate. Să vă felicit.

Petru Ganj: Mulțumim.

Petruș Stuparu: M-am uitat puțin și mi se pare grozav. Și dacă stau să mă uit un pic la trecutul meu, că fac asta din când în când, mai ales când vorbesc cu diverși liceeni sau tineri, am un gând care vine și spune: „Nu toate deciziile sunt egale în viața noastră și dacă te uiți un pic în spate poți să găsești niște puncte din astea de inflexiune care cumva te-au propulsat într-o direcție sau în alta.”

Petru Ganj: La ce te referi?

Petruș Stuparu: La impact. Adică una este să zici „beau apă, nu beau apă”, alta este să te apuci de fumat, alta este să rămâi în școala de cartier sau să te muți de acolo.

Cred că it all starts with that. Am fost la o școală de cartier în Sectorul 14, aleasă extrem de simplu: acolo am fost repartizat și proximitatea era cheia; mergeam două minute până la școală. Din păcate, în acea școală se făcea școală așa și așa. În clasa a IV-a, la final, cel mai bun prieten avea un frate cu patru ani mai mare care se ducea la Coșbuc, liceu bilingv. Am descoperit că există și gimnaziu acolo pentru că cel mai bun prieten a zis că se duce și am zis: „OK, merg și eu.” Părinții mei au aflat abia după ce eu îmi luasem actele de transfer de la director.

M-am dus la directoare, am spus că vreau să merg acolo, am dat examene singur, pentru că ai mei erau la muncă și n-au putut să vină cu mine, și am intrat la Coșbuc.

Cred că genul ăsta de expunere diferită m-a adus unde sunt acum. În clasa a cincea am dat de cu totul alt sistem. Erau profesori din străinătate care veneau să facă un fel de practică. Erau aduși pentru că erau speakeri nativi, dar pentru noi aduceau, în anii ’90, cu totul altă formă de educație într-o lume a notei, a conformismului și a lipsei de feedback. Faptul că primeai feedback de genul „nu te-ai încadrat în timp”, „nu te-ai prezentat”, „nu te-ai uitat la noi” era incredibil. Patru ani în Coșbuc au fost incredibili, iar pasul firesc a fost să merg mai departe la liceu tot acolo.

După aceea, pentru că același frate al prietenului meu s-a dus la Relații Internaționale, m-am dus și eu la Relații Internaționale. Față de alții care își aleg facultățile în baza vocației, chemării sau punctelor forte, eu mi-am ales niște direcții importante pe ideea: dacă el poate, cred că pot și eu. El a plecat în anul trei la Trieste, cu Erasmus; ghici ce am făcut eu în anul trei? M-am dus la Trieste, cu Erasmus.

După aceea el a plecat la master în Italia, iar eu am plecat la master în Barcelona, pentru că mi-a plăcut mai mult orașul. Deciziile mele din viață au fost luate destul de mult în raport cu niște repere accesibile. „Mentor” mi se pare un cuvânt cam mare. Nimeni din familia mea nu fusese la facultate înaintea mea; sunt primul din familie. Nu aveau cum să mă consilieze foarte mult.

Și atunci am avut șansa extraordinară să-l am pe fratele celui mai bun prieten ca reper: dacă el poate, pot și eu. And it worked out really nice.

Petru Ganj: M-a impresionat de la început că ai spus că te-ai dus la director și ai dat examen ca să te muți. Am înțeles bine?

Petru Ganj: Din clasa a cincea?

Petruș Stuparu: Erau trei examene: română, matematică și engleză.

Petru Ganj: Adică tu ai luat inițiativa încă din clasa a patra, ca să intri în clasa a cincea.

Petruș Stuparu: În clasa a patra eram, de fapt, ca să intru în clasa a cincea.

Petru Ganj: Deci te-ai uitat la fratele celui mai bun prieten și ai spus: „Știi ce? Mă duc și eu acolo, pentru că pare că sună mai bine ce e în partea aceea.”

Petruș Stuparu: Asta am făcut mai departe și cu facultatea, și cu Trieste. În realitate, am mers la Coșbuc nu pentru că era fratele lui acolo, ci pentru că prietenul meu mergea și nu voiam să ne stricăm prietenia. Iar treaba asta cu inițiativa e o conversație interesantă: cred că și copiii din ziua de astăzi au inițiativă, doar că se manifestă diferit.

Petruș Stuparu: În clasele I-IV mergeam la dansuri populare. Ca să ajung acolo, în București, trebuia să schimb două mijloace de transport în comun și să trec trei intersecții mari. Asta la șapte, opt, nouă ani. Astăzi pare ceva extraordinar, dar atunci acelea erau timpurile. Cred că parentingul a trecut de la o zonă de fatalism, de tipul „du-te singur, ai 11 stații cu autobuzul”, către extrema cealaltă, în care părintele îl duce pe copil până la școală foarte mult timp. Și noi îi ducem destul de mult, dar am început să-i lăsăm puțin mai liberi.

De aceea, inițiativa de a merge eu la director nu mi se părea atunci și nu mi se pare nici acum ceva incredibil. Sunt o grămadă de copii care au inițiativă; doar că o manifestă diferit, pentru că s-a schimbat contextul social.

Petru Ganj: E interesantă perspectiva asta asupra inițiativei, dar eu mai văd acolo o trăsătură: curajul. Dacă eram eu în clasa a patra, conceptul de director era ceva înfricoșător. Să mă duc singur și să cer să mă mut, chiar dacă motivul era foarte valid pentru un copil — „vreau să fiu cu prietenul meu” — mi s-ar fi părut greu. Nu știu nici cum ar fi perceput adulții motivul.

Petruș Stuparu: Treaba asta cu frica eu cred că e și relativă. N-am gândit niciodată experiența în felul în care o construiești tu acum, dar am avut „șansa” să am un învățător foarte dur. Era un om care ar fi trebuit deja să se pensioneze și a mai luat încă o generație. L-am plăcut foarte mult și am ținut legătura cu el mult timp, dar era extrem de dur. În raport cu el, doamna director n-avea cum să pară mai înfricoșătoare. De aceea, nu m-am uitat niciodată la autoritate ca la ceva de care să mă feresc.

Știam că la secretariat trebuie să fii atent și bine văzut, ca în orice școală, dar perspectiva directoarei mi se părea destul de soft. Am prins și forme de disciplină care astăzi, în bula noastră urbană, par foarte dure: linie la palmă, tras de perciuni și așa mai departe.

Petru Ganj: Mai e ceva din ce ai spus înainte, legat de fratele prietenului tău: ai folosit cuvântul „mentorat”. Dacă nu l-ai fi folosit, eu aș fi spus „comparație”: cineva relativ apropiat de nivelul tău, la care te uiți și spui „vreau să ajung ca el sau chiar mai bun”. Mi-a plăcut că ai ales termenul de mentorat, pentru că sună mai sănătos decât comparația pusă sub presiune. Chiar l-ai văzut ca pe un mentor, ca pe cineva la care mergeai să întrebi „explică-mi și mie cum faci”, sau mai degrabă ca pe un punct de referință pentru nivelul la care ai vrea să ajungi?

Petruș Stuparu: Îl numesc „mentorat” cu mintea de acum. Atunci m-am uitat la el ca la o referință accesibilă, un reper imediat, nu neapărat ca la un target de tipul „trebuie să fiu exact omul ăsta”. Ce foarte fain este că au trecut 30-35 de ani, iar Sergiu este încă cel mai bun prieten al meu. Și cu fratele lui am rămas într-o relație foarte bună. Sunt două lucruri pe care vreau să le subliniez. Primul este mentoratul. În organizațiile cu care lucrez, mentoringul este uneori înțeles greșit: cineva aflat mai sus spune „eu sunt bun, tu vrei să fii ca mine, deci hai să te mentorez”.

Dar într-o relație bună de mentorat trebuie să vrea amândoi. Trebuie să existe compatibilitate, chimie și valori suficient de apropiate. E foarte fain când mentee-ul vine către mentor și spune: „Mi-ar plăcea să-mi fii mentor.” Al doilea lucru este comparația. Eu nu cred că comparația este, prin ea însăși, nesănătoasă. Identitatea se formează și prin comparație: îmi place mai mult ceva decât altceva, mă raportez la un reper. Problema apare când comparația devine scop în sine și îți definești valoarea doar prin faptul că trebuie să fii mai bun decât altcineva.

Am făcut mult sport, inclusiv 11 ani de hochei pe iarbă. Unele dintre cele mai bune antrenamente erau cele în care aveai lângă tine un partener cu care trăgeai umăr la umăr. Singur poți să spui „concurez cu mine însumi”, dar când ai pe cineva lângă tine și vă împingeți reciproc, ai și suport, și peer pressure, și o comparație care vă poate face pe amândoi mai buni. De aceea, mi se pare periculos să ducem conversația în extreme.

Petruș Stuparu: O extremă este: „al meu e cel mai deștept, al meu are coroniță, al meu e olimpic; dacă n-ai luat olimpiada pe țară, ești prost”. Cealaltă extremă este să scoatem complet comparația, notele sau orice metrică a performanței din discuție, ca să nu ofensăm pe nimeni. Am auzit o poveste despre un meci de fotbal pentru copii. Cineva a întrebat cât e scorul, iar un părinte a răspuns deranjat: „We don’t do that anymore.” Înțeleg că până la o vârstă este despre plăcerea jocului, că avem calificative și nu note, că toată lumea primește o diplomă. Dar fotbalul, prin definiție, are și un scor.

Cred că trebuie să găsim un balans sănătos între presiunea comparației — care poate duce la anxietate, stres, panică sau rușinare publică — și extrema cealaltă, în care spunem pur și simplu că toată lumea este egală indiferent de performanță.

Petru Ganj: Sunt de acord. Când am spus că comparația poate fi nesănătoasă, mă gândeam la părinții care pun presiune constantă pe copil: „Ai luat 9? Alții au luat 10. Ai luat și tu 10? Da, dar au mai luat și alții, deci n-a fost chiar atât de greu.” Copilul ajunge să simtă: „Nu sunt suficient; orice aș face, nu pot să te mulțumesc.” Acolo cred că devine nesănătos. Dar felul în care ai definit tu comparația mi se pare corect. Sunt două extreme și nu cred că e bine să trăim în extreme. Echilibrul este calea de mijloc și îmi place ideea de competiție sănătoasă.

Petruș Stuparu: Am un comentariu destul de nepopular. Dacă următoarea declarație te irită, înseamnă doar că ești într-un loc foarte diferit de mine; nu spun că unul este mai bun și altul mai rău. Pentru copiii noștri, Amza și Luca, performanța academică este pe locul doi. Pe locul unu este sănătatea și echilibrul lor emoțional.

Petruș Stuparu: Asta nu înseamnă că pentru noi școala nu contează, că notele nu contează sau că nu contează dacă învață. Nu asta spun. Spun că este foarte important să se bucure de învățare, să înțeleagă la ce îi ajută și cum se leagă lucrurile în context și să meargă cu bucurie la școală.

În același timp, școala nu este un loc în care să-ți fie doar bine. Învățarea vine și cu disconfort: îți dai seama că nu știi, că nu te prinzi la fel de repede ca altul. Nu cred într-o zonă de „happy days” permanent. Pe mine mă interesează mai mult ca un copil să poată fi împăcat cu ideea unui test la care a performat prost decât să fie plin de anxietate și stres, chiar dacă ia o notă bună. Balansul este greu, pentru că ne trag în multe direcții istoricul nostru, felul în care am fost crescuți, școala și peer pressure-ul.

Ai ceilalți părinți de la școală sau din anturaj care spun că al lor este deja astronaut și face sudoku în germană la doi ani. Din copilul competitiv pe care l-am fost pot să cresc ușor într-un părinte competitiv care se compară prin copil: „uite ce face al meu”. Pentru noi, filosofia este că performanța academică vine după echilibrul emoțional. Sigur, suntem oameni, ne mai enervăm și noi când copilul spune „nu știu, nu înțeleg” fără să se uite măcar. Nu pretind că îi creștem într-o pace budistă. Dar, când trebuie să aleg, încerc să aleg conștient echilibrul lor emoțional înaintea performanței academice.

Petru Ganj: Ai ceva practici sau nu știu principii în casă care subliniază obiectivul ăsta principal?

Petruș Stuparu: Îmi place întrebarea, pentru că nu m-am gândit neapărat să le numesc „practici”. Un lucru este conversația de tipul „Cum a fost azi la școală?”

Petru Ganj: Pentru că răspunsul standard este: „Bine.”

Petruș Stuparu: Și atunci avem niște obiceiuri. De exemplu, noi, ca adulți, nu luăm telefonul la masa de seară. Copiii încă nu au telefon, dar când vor avea o să pot spune: „Eu l-am lăsat departe. Lasă-l și tu.” Vor ști că la noi, la masa de cină, nu se stă cu ecrane. Tot acolo vorbim despre cum ne-a fost ziua. Am început obiceiul pentru că băiatul cel mare era foarte „agent secret”, foarte compartimentalizat.

Petruș Stuparu: Nu spunea nimic la școală despre acasă și nimic acasă despre școală. Cel mic este exact invers: dacă am o bubiță sau s-a întâmplat ceva, știe toată școala. Ca să-l ajut pe cel mare să vorbească, am început eu să povestesc ce mi s-a întâmplat peste zi. Când era mic, poveștile erau mai simple și mai amuzante; pe măsură ce au crescut, am dezvoltat ritualul. La masă, fiecare spune care a fost highlight-ul zilei, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut sau ce i-a fost greu. Nu avem un limbaj foarte formalizat, de tipul „ce emoție ai simțit și unde ai simțit-o în corp”, dar vorbim despre dificultăți și lucruri frumoase.

E important să vadă că și eu spun ce mi-a fost greu, iar soția mea, Andra, spune ce i-a plăcut. Încercăm și să întrebăm: „De ce ai nevoie de la mine acum?” Uneori presupunem că știm ce vrea celălalt. Cineva se plânge și tu îi dai imediat o soluție, dar el poate vrea doar să-l asculți sau să-i dai dreptate. Copilul poate spune „vreau să mă îmbrățișezi” sau „vreau să mă ajuți să rezolv”. Faptul că își spune nevoia nu înseamnă că se va întâmpla exact așa, dar mă ajută să înțeleg ce pod vrea să construim între noi. Și, poate cel mai important, încercăm să ne înarmăm cu multă răbdare în momentele de meltdown.

Dacă ne găsește cu bateriile încărcate, putem să stăm acolo, să-i lăsăm spațiu și să conținem momentul, chiar dacă apar țipete sau cuvinte pe care mai târziu le regretă. În plus, verbalizăm și noi momentele grele: „Am avut o zi foarte grea”, „Simt că nu mai pot”, „Îmi este greu acum cu ce spui”. Eu cred că un copil te observă mai mult decât te ascultă. Dacă îți ascunzi greșelile, problemele și dificultățile, nu te poți aștepta ca el să crească vulnerabil și asumat.

Petruș Stuparu: Asta facem destul de mult: când îmi este greu, le spun că îmi este greu și le explic puțin cum se leagă lucrurile.

Petru Ganj: Găsesc multe similitudini cu ce facem și noi, de fapt, în cursurile de la English Kids Academy, mai ales la copiii mici. Lecțiile încep cu „Bună, cum mă simt azi?”, ca să creeze un context și o ancoră prin care copiii să conștientizeze stările și emoțiile pe care le simt și să-și extindă vocabularul emoțional. Noi folosim sistemul RULER de la Yale University: recognize, understand, label, express și regulate.

Cred că este valoros ca, de la o vârstă fragedă, copiii să învețe să-și înțeleagă emoțiile și, în timp, să devină adulți maturi, stăpâni pe sine, cu încredere și capabili să-și propună lucruri. Asta se leagă și de social awareness: să poată comunica, să înțeleagă oamenii și să „citească” un context social. Sunt abilități care rămân relevante oriunde se duce lumea. Nu știu ce părere ai. Întrerup puțin podcastul ca să vă spun cât de important este pentru noi să facem aceste episoade cât mai valoroase. Dacă vă place, dați-ne follow și lăsați un like, pentru că ne ajută foarte mult.

Lăsați-ne întrebările în comentarii și, dacă aveți sugestii pentru alți invitați, spuneți-ne. Acest podcast este susținut de International House și de English Kids Academy, locuri în care copiii învață mai mult decât engleză și limbi străine: învață abilități de viață, inteligență emoțională și multe altele. Haideți înapoi la podcast. Îmi place mult acronimul vostru și cred că și voi îl spuneți: „If you can name it, you can tame it.”

Petruș Stuparu: Apropo de ideea de a numi emoția: poate sunt părinți care se uită și spun „de unde o apuc?”. Poți începe de la RULER sau, dacă vrei, de la modelul lui Daniel Goleman. Îmi place mult matricea lui, care împarte inteligența emoțională pe două axe: self/others și awareness/management.

Petruș Stuparu: Ai, astfel, self-awareness și self-management: îmi recunosc propriile stări și pot să le gestionez. Apoi ai awareness of others și management of relationships: pot să observ ce se întâmplă cu ceilalți și să mă raportez la asta. Dacă împarți lucrurile așa, poate fi mai ușor pentru cineva care are nevoie de structură să vadă unde este și de unde să înceapă. E greu să gestionezi relația cu ceilalți dacă nu te poți gestiona pe tine sau să recunoști emoția celuilalt dacă nu o recunoști la tine. Pentru oamenii care gândesc mai schematic, modelul poate fi un punct bun de plecare.

Petru Ganj: Cred că este important să ai o structură, măcar să știi de unde să începi. Am auzit și părinți spunând: „Sunt prea multe teorii, mă descurc eu cumva, am intuiție părintească.” Intuiția contează, dar cred că ai nevoie și de un minim de repere despre cum să faci lucrurile.

Petruș Stuparu: Putem găsi foarte multe scuze ca să nu facem ceva: sunt prea multe cărți, părinții noștri ne-au crescut fără cărțile astea, psihologii schimbă teoriile de la o generație la alta. N-o să le știi niciodată pe toate. Dar între „să le știi pe toate” și „să nu te intereseze deloc” există o plajă foarte mare în care, dacă îți dai interesul, poți face lucrurile puțin mai bine pentru copilul tău. Nu cred că trebuie să intri într-un rabbit hole de informații și să rămâi blocat în analiză. Uneori teoriile se și contrazic.

Instinctul rămâne important, dar cred că merită să cauți răspunsurile care funcționează pentru tine și pentru copilul tău.

Petru Ganj: Ne-am dus foarte mult pe linia asta de părinte și pe relația între copil și părinte. Dacă e să ne întoarcem un pic la tine, La ne-am oprit undeva cu povestea: Ai lăcut masterul în Barcelona. Ce s-a întâmplat după?

Petruș Stuparu: Ieri am fost la un eveniment în care am vorbit în fața a 120 de copii din învățământul dual. Unul dintre ei m-a întrebat cât cred în șansă și în destin. Nu cred într-un fatalism de tipul „totul se întâmplă pentru un motiv” — gluma mea este că uneori motivul e că iei decizii proaste constant. Dar cred că se întâmplă și lucruri norocoase. După facultate voiam să plec la master în Barcelona. Mai aveam un an de făcut în România și am vrut să mă angajez ca să strâng bani.

M-am dus la un interviu, mi-a plăcut foarte mult persoana cu care urma să lucrez, dar în prima zi mi-a spus: „Avem o mică problemă: nu avem bani.” Pentru mine nu era o problemă mică, pentru că tocmai de aceea mă angajasem. Așa că am plecat. Într-un bar m-am întâlnit cu o fostă colegă de liceu de la Coșbuc. Mi-a spus că lucrează la Trend Consult și că angajează pe cineva care știe Word și engleză, să facă oferte și să pună diacritice. Plecasem din bar pe la două noaptea, la 2:30 am trimis CV-ul, iar la 8:30 m-au sunat. Optsprezece ani mai târziu sunt tot acolo.

De aceea îmi este greu să spun povestea clasică „de mic am visat să fiu pe scenă”. În clasele I-IV, profesoara de muzică făcea audiție pentru cor și spunea: „Tu la corul clasei, tu la corul școlii, tu, Stuparu, taci de tot.” Ori de câte ori sunt acum cu microfonul în mână, mă gândesc la asta. Nu am avut niciun profesor care să spună „tu o să ajungi pedagog”, și totuși am ajuns să țin cursuri, inclusiv pentru copii. Mesajul meu pentru copii și adolescenți este că inspirația te găsește muncind. Faci lucruri și, pentru că le faci, se întâmplă alte lucruri.

Încerci activități, cunoști oameni, vezi ce-ți place și ce nu, mergi într-o tabără, vezi cum e să fii departe de casă, intri în contexte noi. Viața este o combinație între acțiuni deliberate și lucruri care pur și simplu se întâmplă. Cu cât te expui mai mult la contexte și oameni noi, fără să o faci într-un mod stupid de periculos, cu atât cresc șansele să apară oportunități. Nu știi de unde vine oportunitatea. Trebuie să fii, uneori, la locul potrivit în momentul potrivit. Dar ca să se întâmple asta trebuie să faci lucruri, să ieși din bula ta și să interacționezi cu lumea.

Petruș Stuparu: În același timp, e bine să te expui, dar și să mergi în profunzime. Înțeleg copiii care fac foarte multe sporturi câte două ședințe, dar atunci poate că, de fapt, nu au făcut niciun sport suficient de mult. Aici m-aș uita la relația cu consecvența și la ce se întâmplă când dispare senzația de „new toy”. Pe de o parte, nu forța copilul: a spus că vrea tobe, a încercat și a descoperit că nu-i plac. Pe de altă parte, e interesant să vezi cât de mult îl susții, îl împingi sau îl ajuți să treacă peste primul disconfort, înainte să abandoneze. Am un concept care îmi place mult, de la o campioană olimpică la snowboard.

Tatăl ei îi spusese o vorbă care a rămas cu ea: „Never quit on a bad day.”

Petruș Stuparu: Mi se potrivește foarte bine cu ce trăiesc cu băieții mei. L-am dus pe unul dintre ei la karting și, după ce a ieșit cu kartul în decor, a zis: „Tata, vreau acasă, nu mai vreau.” Dar noi făcuserăm pactul cu „never quit on a bad day”. I-am spus: „Ar fi păcat să rămâi cu amintirea asta. Hai să bem ceva, să stăm puțin, să mănânci o înghețată și apoi give it another try.” S-a urcat din nou și-a făcut cel mai bun timp. Atunci i-am spus: „Acum e o zi bună. Dacă vrei să te oprești, poți.” Ideea este să nu iei decizii importante exact în vârful unei emoții pe care poate o vei regreta.

Uneori merită să dormi o noapte și să revii la decizie.

Petruș Stuparu: Nu trebuie să fie cea mai bună zi a ta ca să decizi dacă renunți. E suficient să fie o zi normală, în care poți spune: „Am pus lucrurile în balanță și mi-am dat seama că nu e pentru mine; a devenit mai mult o corvoadă și o presiune decât ceva care îmi aduce și bucurie.”

Petru Ganj: Chiar voiam să te întreb despre paradoxul ăsta: să devii specialist sau să devii, cum se spune, a jack of many trades?

Petru Ganj: Mi se pare o întrebare și mai relevantă acum, într-o lume cu AI, în care părinții nu știu în ce direcție să-și îndrume copiii.

Petruș Stuparu: Nu am un răspuns simplu despre ce joburi vor exista peste 10-15 ani.

Cred că i-aș liniști puțin pe părinți și pe copii: pentru multe decizii de carieră nu există un deadline și, mai ales, ele nu sunt ireversibile. Cunosc oameni care la 40 de ani se apucă de psihologie după ce au făcut cibernetică, relații internaționale sau politehnică, pentru că își dau seama că îi atrage înțelegerea oamenilor. Am o colegă a cărei fiică are o pasiune foarte mare pentru costume, cusături și lucru manual. Mama ei și-a schimbat perspectiva: dacă îi place, o face cu pasiune, este ceva manual și e o nișă, atunci poate fi greu să găsească de lucru, dar poate fi și foarte bine plătit.

Dacă vezi că un copil are o pasiune reală, eu aș spune: work on that. Mi se pare important ca părintele să nu măsoare pasiunea copilului cu propria lui metrică, pentru că metrica lui poate fi deja depășită. Poate copilul vrea să fie comentator de jocuri online și tu spui „asta nu e o meserie”. Într-o lume în care tot mai mulți oameni se joacă și urmăresc conținut de gaming, poate deveni o meserie foarte bună dacă este engaging, amuzant și competent. Al doilea lucru este consecvența: cum stai acolo când începe să apară efortul? Nu trebuie să așteptăm facultatea ca să vedem asta.

O vezi și când copilul merge la două antrenamente și apoi nu mai vrea. Poate nu-i mai place exact când începe să se compare cu alții sau când apare efortul real. Acolo merită să te uiți la relația lui cu perseverența. N-aș da o regulă universală despre „specialist” versus „generalist”. În unele domenii poate fi extraordinar să mergi foarte adânc și să devii cunoscut pentru un lucru. În altele, e valoros să știi câte puțin din mai multe zone și să poți conecta lucrurile.

Sunt rapoarte despre skills of the future publicate de organizații precum World Economic Forum sau consultanți mari, dar cred că multe astfel de predicții sunt efemere și pot fi schimbate de următoarea disrupție. Eu aș antrena gândirea critică — capacitatea de a separa faptele de opinii și fake news — și inteligența emoțională. Tot ce poate fi automatizat va fi tot mai mult automatizat, iar ceea ce rămâne profund uman — interacțiunea, empatia, relația — poate deveni și mai valoros. Și aș păstra o atenție mare pentru lucrurile manuale.

Nu cred că toată lumea trebuie să meargă la facultate și să avem doar doctori și ingineri. Meseriile, tâmplăria, lucrurile handy și crafty au valoare reală. AI-ul nu vine să-ți dea glet pe perete.

Petru Ganj: Pune pe ecran.

Petruș Stuparu: Era o statistică de la Anthropic, compania din spatele Claude, care compara capabilitățile teoretice ale AI cu ceea ce poate face deja, pe industrii. În zonele foarte manuale — cosmetică, handyman și altele — automatizarea este mult mai limitată. AI-ul poate să-ți facă o analiză, dar nu-ți face efectiv tenul sau lucrarea cu mâna. Sunt lucruri foarte umane de care ne-am îndepărtat și cred că sunt valoroase. Am avut recent o conversație cu un om pe care îl apreciez foarte mult. Băiatul lui are 14 ani și este pasionat de zona de artă și design.

Tatăl lui mi-a spus: „N-aș insista neapărat să facă facultate.” Și mi-am dat seama cât de mult e românul din mine cu „du-te, mamă, la facultate, că dacă n-ai diplomă, ce zice lumea?”. Până la urmă, eu vreau ce este mai bine pentru copil. Dacă face un lucru care îl bucură și din care poate câștiga suficient cât să trăiască bine, mi se pare o variantă foarte bună. Important este să aibă o meserie, o autonomie și un mod al lui de a se descurca, nu să urmărească neapărat o definiție externă a succesului.

Petru Ganj: Ai menționat mult monetizarea skill-urilor și ideea că, dacă ești bun la ceva, poți să faci bani din asta. Aici am auzit și părerea opusă: chiar trebuie să monetizăm fiecare skill pe care îl avem? Dau un exemplu. Eu am terminat Facultatea de Arhitectură și Inginerie.

Petruș Stuparu: Îmi pare rău. Glumesc.

Petru Ganj: În primii ani de Facultate de Arhitectură și Inginerie am făcut multă machetare fizică și asta m-a atras foarte mult. Din anul doi am trecut mai mult spre machetare digitală și aproape că n-am mai lucrat fizic. Sunt mai multe motive pentru care nu mai fac arhitectură, dar mi-a rămas plăcerea de a construi lucruri cu mâinile și acum o fac pur și simplu ca hobby. În social media există presiunea asta: dacă ești bun la ceva, scoate camera, filmează-te, pune-te pe YouTube, devino viral, vinde, angajează oameni și fă un business. Dar unele lucruri pot rămâne pur și simplu lucruri pe care le faci de plăcere.

Nu trebuie să faci bani din absolut tot ce faci în viață.

Petruș Stuparu: E o conversație mișto și mă gândesc la două unghiuri. Primul este pilda pescarului. Un om stă liniștit într-un sat și pescuiește ca să aibă ce mânca și să-și țină familia bine. Altcineva îl întreabă de ce nu pune mai multe undițe, apoi o barcă, apoi mai multe bărci, apoi o flotă.

Petruș Stuparu: La capătul poveștii, ideea era că, după ce ar construi toată flota, ar putea în sfârșit să stea liniștit cu familia. Iar pescarul răspunde: „Păi asta fac deja.” Mi se pare o poveste bună despre presiunea de „mai mult, mai mult, mai mult” fără să ne întrebăm mereu de ce vrem acel „mai mult”.

Petruș Stuparu: Al doilea unghi este că nici eu nu cred că trebuie să monetizăm tot. Cred că trebuie să găsim un echilibru între a face bani și a ne bucura de ei.

Petruș Stuparu: Există multă presiune acum cu side gigs, hustle și influenceri. Nu mă deranjează când cineva are o competență reală și spune: „Uite, am făcut sport ani de zile, am medalia asta și folosesc produsul ăsta.” Dar când singura competență este că ai reușit să convingi mulți oameni, mă întreb ce valoare adaugi în lanț. Adi, fondatorul firmei la care lucrez de mulți ani, spune că în viață avem două bilanțuri. Unul este bilanțul contabil: câți bani ai făcut, ce cheltuieli ai, ești pe plus sau pe minus. Dar mai este unul la care ar fi bine să ne uităm mai des: „bilanțul binelui” — cât bine ai făcut.

Uneori, pentru că punem foarte multă presiune pe bani, ratăm binele. Alteori, dacă cineva face bine fără să producă neapărat ceva material, îl considerăm „fraier”. Eu cred că nu trebuie să monetizezi material tot ce faci. Poți primi și bucurie sau sens. Iar când pasiunea ta începe să contribuie și la binele comun, mi se pare deja o formă de înțelepciune.

Petru Ganj: Foarte faină perspectiva asta despre bine și bani. Eram curios: ai menționat că ai făcut hochei pe iarbă. Și ai fost chiar și arbitru. Ai făcut-o pentru bine, pentru bani, pentru distracție sau câte puțin din toate?

Petruș Stuparu: Hocheiul pe iarbă este, în România, un sport foarte mic. Sunt doar câteva sute de oameni care au avut contact serios cu el. Și eu am o admirație teribilă pentru oamenii care practică sporturi de nișă, pentru că ai nevoie de extra passion. Dacă spui „fac fotbal” sau „fac tenis”, oamenii știu despre ce vorbești. Când spui „fac hochei pe iarbă” sau un alt sport de nișă, trebuie adesea să explici mai întâi ce este. Acolo există multă pasiune și, de cele mai multe ori, nu bani. Mai primești o diurnă sau câte ceva, dar dacă pui în balanță cât ai investit și cât primești financiar, nu de bani faci sportul.

Însă sportul, mai ales cel de echipă, te învață enorm: disciplină, responsabilitate, diferența dintre decizia ușoară și decizia corectă, rolul tău într-un întreg și faptul că o echipă este influențată și de veriga ei cea mai slabă. Înveți și cum să gestionezi momente de criză, propriile emoții și emoțiile celorlalți. Cu arbitrajul m-am apucat aproape din greșeală. Trebuia să merg cu lotul național la un campionat european la Bratislava.

Federația nu avea arbitru; eu făcusem cursul și mi-au spus: „Tu te duci să fluieri.” Eu voiam să joc, dar mi s-a spus că sunt alții mai mari în generația de joc și că eu voi arbitra. Acolo am dat de un mentor extraordinar, un om care participase la cinci Olimpiade: două ca arbitru, inclusiv la o finală olimpică, și trei ca manager. În viața de zi cu zi era polițist la Scotland Yard. A avut o influență foarte mare asupra mea. Apoi, când am mers la studii în Italia, am arbitrat acolo; când am mers în Spania, am arbitrat și acolo.

Am fost într-un program de dezvoltare al federației europene și am arbitrat competiții internaționale. Era multă plăcere și învățare, dar au apărut și bani. În Italia, de exemplu, din două meciuri îmi plăteam chiria pe o lună. Deci, da, am făcut-o și pentru bucurie, și pentru impact, și pentru faptul că mă ajuta financiar.

Cred că am putea vorbi o oră doar despre legătura dintre arbitraj, leadership și parenting.

Petru Ganj: Ce tare! Și mai faci asta acum?

Petruș Stuparu: Nu. La un moment dat trebuie să faci alegeri, pentru că nu ai timp pentru toate. Cred că important este cât de împăcat ești cu ele. Când am început să muncesc mai mult, să țin cursuri, să călătoresc și apoi să am și o relație, mi-am dat seama că toate nu mai încap. Arbitrajul a fost lucrul pe care l-am lăsat deoparte. O colegă din programul european a ajuns să arbitreze două finale olimpice. Hocheiul pe iarbă este mic în România, dar este sport olimpic și foarte popular în țări precum Olanda. Mă uit la parcursul ei și spun „ce tare”, dar nu mă uit cu regret.

Deciziile mele m-au adus în locul în care sunt și sunt destul de împăcat cu asta. Pur și simplu am rămas fără timp pentru arbitraj.

Petru Ganj: Deci, la un moment dat, s-a oprit natural, în funcție de deciziile pe care le-ai luat și de cine ești tu acum. Acum încă mai ești la Trend Consult. A mai fost ceva pe parcurs care a apărut sau a dispărut și te-a format în cine ești acum?

Petru Ganj: Mă gândesc la perioada de după master și, evident, la faptul că a apărut și partenera de viață.

Petruș Stuparu: Partenera, copiii. Da, foarte multe s-au schimbat. Țineam team-building-uri și plecam mult în weekend. Când ne-am cunoscut, mi-a spus: „Dacă vrei un copil, nu mai pleci în weekend; dacă vrei doi, nu mai pleci în timpul săptămânii.” Și atunci am dat divizia de team-building-uri și evenimente către altcineva. Asta mi-a dat șansa să merg către alte zone din organizații, unde să țin cursuri. Sunt foarte multe lucruri care s-au schimbat în acești 18 ani.

Dacă ar fi să mărturisesc, eu mă plictisesc destul de ușor și, pe lângă faptul că schimbi industrii, clienți și subiecte de curs, am căutat activ lucruri care să mă provoace.

Petruș Stuparu: M-am format și în alte direcții: coaching, studii de non-executive board member, lucruri profesionale și personale. Mi-am luat longboard la 39 de ani, m-am dat pe snowboard. Dacă ar fi să dau un sfat părinților, ar fi: caută deliberat disconfortul. Oamenii mă întreabă dacă adaptabilitatea și deschiderea la schimbare au legătură cu vârsta. Din miile de oameni pe care i-am întâlnit, aș spune că au mai multă legătură cu câte schimbări ai făcut deliberat și conștient, nu doar cu câte schimbări ți s-au întâmplat. Schimbarea vine cu disconfort.

În loc să fii mereu surprins de el, îți poți antrena relația cu disconfortul. Nu spun să alergi haotic de la o activitate la alta. Spun că este senzațional să fii, din când în când, din nou prost la ceva. Când ești bun la tot ce faci, intri într-o zonă foarte confortabilă. E sănătos să existe și ceva la care ești din nou începător, la care vrei să înveți, să te julești, să spui „nu știu încă să fac asta”. Asta îți ține antrenat mușchiul curiozității. Pentru copii și tineri, mesajul ar fi să nu se streseze atât de tare cu „nu știu ce să fac în viață”. Foarte mulți adulți încă nu știu exact.

În loc să rămână blocați în trecut sau într-o frică permanentă de viitor, să se ancoreze cât pot de mult în prezent — în conversațiile, activitățile, petrecerile și taberele pe care le trăiesc acum. Stay in the moment as much as possible. Și încă ceva: dacă ceva pare prea bun ca să fie adevărat, probabil că este. Shortcut-urile vândute online sunt, de obicei, vândute ca altcineva să ia banii, nu ca tu să te îmbogățești. Nu există scurtătură care să înlocuiască munca, efortul, perseverența și consecvența. Lucrurile nu se întâmplă magic.

Petru Ganj: Pe final, mai este ceva ce ai vrea să menționezi sau despre care ai vrea să vorbim și nu te-am întrebat până acum?

Petruș Stuparu: Sunt foarte multe, dar, pe lângă relația cu disconfortul, m-aș uita la relația ta cu greșeala și la relația părinților cu greșeala. O parte din inovație și din învățare presupune ca oamenii să greșească. Prin greșeală nu mă refer la minciună sau furt — acelea sunt alegeri deliberate — ci la situația în care încerci ceva și nu-ți iese din prima.

Dacă poți combina disponibilitatea de a sta în disconfort cu exercițiul repetat și cu o relație sănătoasă față de greșeli — „ce am învățat real din asta?”, nu doar Facebook wisdom de tipul „I never lose, I win or I learn” — cred că ai o șansă foarte bună să crești în fiecare zi.

Petru Ganj: Mi se pare un mesaj foarte fain de final și ceva cu care să rămână cei care ne-au ascultat până acum. Petruș, îți mulțumim pentru câtă înțelepciune ne-ai dat și pentru că ne-ai trecut prin povestea ta. Cred că am extras multe lucruri valoroase. Mulțumim că ai vorbit la Future Leaders Get Together, că ai venit la podcast și că ai răspuns cerinței publicului. Dragilor, până data viitoare puteți vedea un alt episod de podcast sau vă puteți abona pentru mai multe episoade. Ne vedem data viitoare, dragi Future Leaders.