Creierul are un nivel superior şi un nivel inferior. Acesta din urmă conţine creierul reptilian şi creierul limbic, ambele reprezentând centrul fiziologic al emoţiilor, pe când nivelul superior, creierul raţional, acţionează ca un centru de control ce ne ajută să ne gestionăm emoţiile. Din acest centrul de control, cortexul prefrontal nu ajunge la maturitate decât spre finalul adolescenţei. (Acesta este, de exemplu, motivul pentru care multe servicii de închiriere de maşini nu sunt disponibile pentru persoane sub vârsta de 25 de ani.) Astfel se explică, pe de o parte, predominanţa „necontrolată” a emoţiilor la vârsta adolescenţei.
Pe de altă parte, creierul adolescentului suferă o amplificare a activităţii circuitelor neuronale care utilizează un neurotransmiţător important: dopamina, principala „responsabilă” de existenţa impulsului de căutare a satisfacţiei. Secreţia de dopamină determină două caracteristici adolescentine importante pe care adesea părinţii nu ştiu cum să le abordeze. Să trecem în revistă aceste caracteristici, laolaltă cu abordările recomandabile pentru fiecare dintre ele.
1) Impulsivitate crescută: adolescenţii par să trăiască în permanenţă cu piciorul pe acceleraţie şi fără frâne. Ei îşi doresc acţiune imediată, reacţia lor la experienţa trăită este rapidă, iar dacă nu sunt implicaţi tot timpul în activităţi noi şi stimulatoare se plictisesc repede.
Recomandabilă este o „pauză” între impuls şi acţiune, pentru a identifica şi alte opţiuni. Din fericire, astfel de pauze pot apărea dacă anumite fibre din partea superioară a creierului reuşesc să creeze un spaţiu între impuls şi acţiune. Este vorba despre fibrele reglatoare din cortex, care încep să se dezvolte în adolescenţă, dând contur unui control cognitiv pe care noi, părinţii, îl putem exersa cu adolescenţii noştri.
Cum? Ei bine, atunci când ştim, ca adulţi, că o situaţie poate fi riscantă sau nepotrivită, propunem adolescentului o discuţie, înainte de orice acţiune. (Este important de menţionat că rolul discuţiei e să evite interdicţiile, care suscită o reacţie de rezistenţă în adolescent, înlocuindu-le cu întrebări.) Prin discuţie, îl ajutăm pe adolescent să îşi ofere pauza menţionată între impuls şi acţiune, alocând timpul necesar procesării şi reflecţiei, şi să identifice alte opţiuni, dincolo de impulsul generat de dopamină.
2) Predispoziţie spre adicţii: fluctuaţia dopaminei determină căutarea permanentă a satisfacţiei asociate noului, din acest punct de vedere secreţia de dopamină având legătură cu comportamentele şi substanţele care dau dependenţă.
Recomandabilă este o abordare care valorifică permanenta căutare a satisfacţiei, cu conştientizarea şi monitorizarea riscurilor: nu este nimic greşit în a căuta noul, important este să utilizăm această pornire pentru a reduce riscurile sau pericolele. Iar în această privinţă relevantă este relaţia părinte-adolescent. Rolul părintelui este să creeze, în relaţie, o bază securizată care să încurajeze adolescentul să trăiască schimbările şi provocările vârstei fiind permanent atent la riscurile şi dezavantajele implicite. Părintele trebuie să fie prezent, însă într-o manieră discretă: ca o pasăre care survolează pământul, cuprinzând cu vederea totul, ştiind totul, pentru ca la momentul potrivit să poată veni în ajutorul adolescentului care are nevoie de intervenţie şi sprijin.
În concluzie, creierul adolescenţilor suferă nişte modificări ce dau naştere unor calităţi importante nu doar la adolescenţă, dar şi la maturitate. Ca părinţi, putem cultiva aceste calităţi chiar pe durata adolescenţei, valorificând pozitiv modificările cerebrale descrise şi ajutându-i pe adolescenţi să navigheze în siguranţă printre riscuri.
Sursă:
Daniel Siegel, Vâltoarea minţii. Bucureşti: Editura Herald, 2014.
