Autor: Ilinca Stroe
Există un proverb ceh potrivit căruia „înveţi o limbă străină şi capeţi un suflet nou”. Expresiv şi metaforic, proverbul reflectă întrebarea centrală a unei dezbateri actuale destul de însufleţite în rândul lingviştilor şi psihologilor: există o legătură între limbă şi personalitate?
Pe de o parte, persoane bilingve intervievate în cadrul cercetărilor specializate susţin că, vorbind altă limbă, se simt diferiţi, iar unora dintre ei chiar prietenii le spun că par o altă persoană, atunci când vorbesc altă limbă. În speţă, vorbitorii non-nativi de engleză afirmă că, atunci când folosesc această limbă, devin persoane mai politicoase, mai formale sau, alternativ, mai independente, mai sigure pe sine şi asertive.
Pe de altă parte, o serie de cercetători sunt de părere că limba în sine nu poate determina o schimbare de personalitate. În schimb, ce se întâmplă este că, atunci când vorbim o altă limbă, ne situăm în alt context, iar ceea ce pare o schimbare de personalitate nu este decât o adaptare a comportamentului şi atitudinii la acel nou context. De exemplu, în engleză e mai probabil să ne aflăm în situaţia de a cere indicaţii pe stradă, ca să aflăm cum ajungem într-un anumit loc (la gară, la hotel, la muzeu) – de-aici, adoptarea unei atitudini mai îndrăzneţe, aşa cum e nevoie pentru a aborda trecători pe stradă ca să le cerem o informaţie.
Este, deci, vorbitul unei limbi străine generator de „altă personalitate”, distinctă de cea din limba maternă, sau simplu prilej de ajustare comportamentală la un context nou? Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc, ceea ce pare cert fiind faptul că o limbă străină activează alte trăsături de personalitate decât limba maternă. Sau, altfel spus, o limbă este un vehicul prin care se manifestă o parte a personalităţii noastre, în funcţie de limba vorbită noi exprimând o faţetă sau alta a acesteia.
Ce implicaţii are acest fapt pentru copiii bilingvi? Şi de ce, uneori, în mijlocul unei conversaţii în română, copilul nostru bilingv „comută” pe engleză? În primul rând, însuşirea unei limbi străine presupune, fără dubiu, amplificarea personalităţii copilului: învăţând, de exemplu, engleza, copilul se descoperă ca fiind (şi) altfel decât se ştie în română. El se poate simţi mai îndrăzneţ, mai practic sau mai tranşant în engleză. De aceea, atunci când, vorbind română, schimbă brusc limba, strecurând câteva cuvinte în engleză, el accesează acel alt „fel de a fi”: foloseşte engleza ca pe o resursă de îndrăzneală, de spirit practic, de putere de decizie, etc.
Astfel, chiar dacă nu o verbalizează, copilul bilingv se simte altfel în engleză, iar această autopercepţie denotă, susţin specialiştii, o inteligenţă emoţională şi socială mai mare decât a copiilor monolingvi. Bilingvii demonstrează că au o inteligenţă emoţională peste medie şi abilităţi sociale bine dezvoltate prin aceea că sunt capabili să sesizeze cum îşi adaptează aspecte ale personalităţii şi comportamentului atunci când folosesc engleza, în loc de română.
În plus, copilul bilingv devine conştient că atributele unei persoane sunt nu înnăscute, ci dobândite prin învăţare. Un preşcolar expus la o limbă străină descoperă de timpuriu că experienţa este cea care modelează caracteristicile unui individ, spre deosebire de un copil monolingv, care are convingerea că acestea există din naştere. Altfel spus, bilingvismul formează credinţa copilului că totul se învaţă, în vreme ce monolingvismul tinde să determine credinţa că totul este dat (sau lipseşte) din născare. Cu aceste tipuri de raportare la lume, copiii monolingvi tind să devină adulţi „esenţialişti” care favorizează stereotipurile şi prejudecăţile, pe când copiii bilingvi devin adulţi care acceptă diversitatea fizică şi socială a oamenilor.
Cum ar trebui să ne raportăm, ca adulţi, la personalitatea specială a copilului nostru bilingv? Recomandabil este să ţinem pasul cu ea, cu felul cum creşte, evoluează şi se dezvoltă: să îi cerem copilului în mod constant să împărtăşească cu noi ce a învăţat la cursul de limbă străină, ba chiar să repetăm sau învăţăm odată cu el/ea cuvinte sau structuri sintactice în acea limbă; să rămânem atenţi la trăsăturile de personalitate pe care le capătă copilul pe măsură ce învaţă tot mai bine limba străină respectivă; să respectăm personalitatea care înmugureşte şi se conturează odată cu însuşirea limbii străine. Şi să nu uităm: copilul nostru bilingv este un om cu o personalitate pe care o avem de descoperit.
Sources
