3 mituri despre adolescenţă care trebuie combătute
Când ne amintim de adolescenţă, o revedem ca pe o perioadă plăcută sau ca pe una în care, aflaţi în continuă dispută cu adulţii, eram veşnic neînţeleşi? Mai degrabă, de la distanţa maturităţii noastre de astăzi, tindem să exclamăm, atunci când privim înapoi spre adolescenţă, „Ce n-aş da să fiu iar adolescent, dar cu mintea de-acum!” Iar asta fiindcă creierul adolescentului ne pare un teren de nesfârşite bătălii lăuntrice, îndoieli şi frământări. Chiar aşa să fie – totul, teren alunecos şi neguri? Sau să existe şi un contur luminos de jur împrejurul norilor frământaţi ai adolescenţei?
Perioada adolescenţei, care se întinde de la 12 la peste 20 de ani, mai precis 24, este o vârstă învăluită într-o multitudine de mituri. Cercetările ştiinţifice şi recomandările pedagogice recente le contrapun însă acestora din urmă informaţii care demitizează cele mai răspândite idei preconcepute despre adolescenţă. Să trecem în revistă trei dintre aceste mituri, pentru a vedea ce neajunsuri implică şi cum ar trebui să răspundem la ele.
Mit 1: Hormonii dezlănţuiţi îi fac pe adolescenţi să „o ia razna” sau să „îşi piardă minţile” – folosind o vorbă depreciativă des întrebuinţată, „tropăie hormonii în ei”. Ei bine, fals! Activitatea hormonală creşte, însă nu este determinantă pentru ceea ce se petrece în adolescenţă. Trăirile adolescenţilor se datorează în primul rând modificărilor survenite în dezvoltarea creierului lor. Nu trebuie decât să cunoaştem aceste modificări, pentru a convieţui mai lin, ca adulţi, cu copiii noştri adolescenţi.
Mit 2: Adolescenţa este o perioadă de imaturitate, iar tot ce putem face este să ne înarmăm cu răbdare, să suportăm neplăcerile vârstei, să aşteptăm să treacă şi tinerii să „se facă mari”. Cu alte cuvinte, vom „supravieţui” adolescenţei copiilor noştri dacă suntem suficient de răbdători. Ei bine, nu e chiar aşa! Nu putem aştepta pasiv ca adolescenţilor să „le treacă” vârsta aceasta. Pentru ei, această perioada este derutantă şi tumultoasă, adesea ei înşişi nedându-şi seama de ce se comportă aşa cum se comportă, de ce reacţionează în felul în care reacţionează. Aşa stând lucrurile, au nevoie ca noi nu să aşteptăm pur şi simplu să treacă de această vârstă, ci să îi ajutăm să se dezvolte armonios, să îi abilităm să culeagă roadele transformărilor din această perioadă. Căci acestea din urmă sunt ca nişte chei universale: ele pot deschide uşile în spatele cărora pândesc monştri şi balauri, sau pot deschide uşile dincolo de care se ascund nişte comori incomensurabile. Iar rolul nostru este tocmai să îi ajutăm să potrivească cheile în uşile care duc spre comori.
Mit 3: Adolescenţa e perioada în care copiii „se fac mari”, iar a te face mare presupune trecerea de la dependenţă la independenţă. Ei bine, este adevărat că în adolescenţă există un impuls puternic spre independenţă, însă tranziţia către vârsta adultă se face în realitate prin interdependenţă. A le cere adolescenţilor să se „descurce singuri” este prematur şi riscant – nu îi forţează să devină „oameni mari”, ci îi sperie şi derutează. În schimb, recomandabil este să le cultivăm interdependenţa, tratându-i ca pe nişte maturi care totuşi au nevoie de un partener de nădejde (părintele) cu care să se consfătuiască în luarea deciziilor – un partener care, lăsându-le libertatea de a explora, este totuşi mereu atent să îi ghideze în căutările lor şi să le împărtăşească atent descoperirile.
Miturile merită totdeauna explorate, mai degrabă decât pur şi simplu reiterate sau reluate, întrucât dincolo de ele se află adevăruri. Iar adevărurile, şi nu miturile, cu care ne hrănim în privinţa adolescenţilor pot modela felul în care aceştia se vor comporta, le pot forma identitatea şi îi pot sprijini să îşi realizeze adevăratul potenţial.
