Autor: Alina Porumboiu
Există cel puțin două viziuni asupra compotamentului copilului: “Copiii se comportă bine dacă pot” sau “Copiii se comportă bine dacă vor”. Și fiecare raționament ne va conduce, ca și părinți, către un anumit tip de disciplină.
- “Copiii se comportă bine dacă pot” – Dacă un copil va avea tot ce îi trebuie, el se va comporta bine. Dacă nu se va comporta bine, înseamnă că ceva îl împiedică. Dacă ceva îl împiedică, înseamnă că rolul părintelui este de a descoperi acel ceva și a-l ajuta.Aceasta este evident situația ideală, însă atunci când resursele noastre sunt consumate și nu găsim explicația comportamentului său, alunecăm ușor în cea de-a doua credință care ne este la îndemână.
- “Copiii se comportă bine dacă vor” – dacă un copil nu se comportă bine înseamnă că nu vrea, iar sarcina părintelui va fi aceea de a-l determina să vrea apelând la tot felul de metode de motivare extrinsecă: recompensă, pedeapsă, time-out.
Din experiența mea de peste 10 ani cu copiii, am descoperit că cel mai satisfăcător moment este acela în care găsesc motivul ce stă în spatele comportamentului nepotrivit al unui copil. Prin “nepotrivit” mă refer inclusiv când te poate scoate din minți. Când ai aflat motivul, îndepărtarea lui nici nu mai reprezintă o urgență pentru că simți din nou că situația este sub controlul tău și nu mai hiperbolizezi ființă imatură din fața ta atribuindu-i cele mai diabolice intenții.
Iată câteva posibile motive ce stau în spatele comportamentelor inadaptate și disturbatoare:
- ”Sunt înfometat!” – una dintre nevoile cele mai simple, cu o forță foarte mare de a dezechilibra emoțional și comportamental, este foamea. Spre deosebire de adulți ce își conservă energia, anticipează mesele și își amână nevoile, copiii, la orice vârstă, își consumă resursele energetice fără niciun fel de planificare. Activitatea mentală este mult mai intense, iar joaca fizică poate fi uneori foarte solicitantă. Distrași de mediul social, copiii pot chiar să nu identifice senzația de foame, însă starea de iritabilitate poate exploda ușor printr-un comportament nedorit.
- ”Sunt obosit!” – la fel ca și alimentația, somnul are un efect puternic asupra cortexului prefrontal, decuplând autocontrolul și autoreglarea în momentul în care a atins un anumit prag de oboseală. Astfel copilul nu mai poate analiza situațiile sociale în mod corect, nu mai este în stare să ia decizii corecte sau chiar să își controleze impulsurile. Când un copil este obosit “nu te mai poți înțelege cu el”, iar asta o știe fiecare părinte în parte. Dar unele tipuri de oboseală, ca de exemplu cea cronică nu pot fi ușor identificate. Cum ar fi dacă copilul tău s-ar trezi deja obosit și ar face o criză de supărare încă de la prima oră a dimineții? Atunci când sunt obosiți, copiii sunt predispuși la un cerc vicios de emoții negative, fiind mai des furioși și frustrați.
- ”Sunt plictisit!” – plictiseala este una dintre emoțiile cele mai greu de suportat de ființa umană. De-a lungul istoriei oamenii au căutat mereu modalități de a scăpa de plictiseală cu orice preț, chiar și prețul unor comportamente autodistructive. Copilul preferă astfel să fie certat de adulți pentru comportamentele nepotrivite decât să fie plictisit, preferă stimularea negativă în schimbul lipsei de stimulare. De aici nu rezultă că ar trebui să îi bombardam cu activități pentru a nu le da timp să se plictisească, ci ar trebui să îi ajutăm să își descopere mereu modalități creative de a face față plictiselii și nu să căutăm să îi distrăm chiar noi.
- ”Mai ești aici?” – copiii testează din când în când să vadă dacă părintele este vigilent și îl poate conține în situația în care se va întâmplă ceva negativ. Aparent inconștienți, copiii știu foarte bine că nu se pot autocontrola și că lucrurile pot ieși rău. Asemeni unei alarme de probă, copiii se comportă negativ pentru a vedea în ce măsură părinții lor pot prelua controlul. Această strategie este cel mai des întâlnită la copiii adoptați. Odată ajunși în noua familie, ei vor testa capacitatea acesteia de a-i menține în siguranță fizică și psihică.
- ”Uită-te la mine!” – copiii nu sunt mereu capabili să pună în cuvinte nevoia de atenție din partea părinților, chiar dacă sunt extrem de sensibili la acest aspect. Astfel că strategia cea mai simplă va fi să facă ceva cu adevărat ieșit din comun, să îi scoată pe părinți din ale lor (o conversație, telefon sau visare). Însă copilul nu vrea atât o cantitate mai mare, cât o calitate crescută a atenției. A fi cu adevărat prezent în preajmă copilului tău poate face inutile unele exerciții de mindfulness de la sală.
- ”Nu știu cum!” – copiii nu înțeleg uneori foarte repede regulile sociale sau dintr-un anumit cadru. De aceea ajung să facă boacăne la care nici nu ne aștepta Dacă avem o tendința naturală de a-i absolvi pe cei mici de această cunoaștere “sunt mici, nu știu cum să se comporte” la polul opus, ne așteptăm de la copiii mai mari să fi știut deja “esti destul de mare, am alte așteptări de la tine.” Uităm însă, că între a fi mic și a fi mare este o întreagă zonă de învățare pe care trebuie să ne-o asumăm ca și părinți în cele mai mici detalii.
- ”Încă nu pot!” – zona din creier numită și cortex prefrontal, responsabilă pentru discernământ se maturizează abia în jurul vârstei de 27 de ani. De aceea, cu toate că un copil poate înțelege mental care sunt consecințele comportamentului său sau de ce este un comportament nepotrivit, nu își poate anticipa reacțiile sau controla impulsurile. Astfel, uneori este și el uimit de ceea ce i-a fost dat să facă. De multe ori, copiii sunt la fel de șocați ca și noi de propriul comportament. Atunci când în interiorul copilului se combină o situație de stres cu un cortex prefrontal imatur, riscul de a obține o mică bombă este foarte mare.
Poate părea un efort de Sisif acela de a căuta continuu ce stă în spatele comportamentului copilului tău. Însă atunci când va reuși să își construiască imaginea de sine (cine este el) separat de comportamente izolate, când se va putea evalua cu sinceritate cunoscându-și forțele, dar și slăbiciunile vei simți că a meritat tot efortul.