Mesaj De la Co-fondatoarea Alina Gânj
Dragi părinti,
Când oamenii întreabă “cine a fost Mihai?”, îmi vine să zâmbesc și să plâng în același timp, pentru că adevărul e că Mihai nu încape într-un titlu: cofondator, vizionar, om de educație. Da, a fost toate astea. Dar, pentru mine, Mihai a fost în primul rând omul cu care am început de jos, cu multă energie, multă muncă și o credință aproape naivă că putem construi ceva care contează.
Noi am crescut împreună. Când ne-am prins de mână la început, eram tineri, dornici să facem “lucrurile ca lumea”, să învățăm, să ne depășim, să nu rămânem mici în gândire. Când am intrat în reteaua de scoli International House, eram exact genul acela de cuplu care pune întrebări, notează, testează, se întoarce acasă și zice: “Uite ce-am văzut. Uite ce putem face mai bine.” Și Mihai era mereu cu un pas înainte, cu idei multe, cu entuziasmul acela molipsitor al lui, de om care chiar crede în progres și în lucrul făcut cu sens.
Dar dacă vreți să înțelegeți cu adevărat ce l-a mișcat pe Mihai, trebuie să-l fi văzut în rolul lui preferat: de tată.
Mihai spunea despre a fi părinte că e o experiență “binecuvântată”, cu bucurie și responsabilitate în același timp. Și avea o frază care i-a rămas în inimă, pe care o tot întorcea pe toate părțile, ca pe un adevăr pe care vrei să-l trăiești, nu doar să-l citezi: „Dacă vrei să schimbi lumea, mergi acasă și iubește-ți familia.” I se luminau ochii când vorbea despre asta, pentru că pentru el schimbarea lumii nu era un discurs mare, era un gest mic, repetat zilnic, în familie, în relații, în felul în care ești prezent.
Noi avem doi copii, Petru și Ilinca. Și una dintre regulile noastre de casă, pe care Mihai o trata ca pe un lucru serios, nu ca pe “încercăm și noi” era să “Parcăm serviciul.” Și chiar încerca. Uneori îi ieșea perfect, alteori mai puțin, dar intenția era reală: să avem timp să povestim, să gătim, să ne plimbăm, să ne jucăm, să avem grijă de grădină și de casa noastră… și, da, de cei trei câini ai noștri, care făceau parte din familie cu drepturi depline.
Iar cand Petru a plecat la Nottingham, la Arhitectură, aveau serile lor de WhatsApp cât de des se putea. Mihai era genul de tată care nu “întreba de note”, ci întreba: “Cum ești? Ce te frământă? Ce ți-a ieșit azi?”
Spun toate astea pentru că exact de aici vine și felul în care Mihai a înțeles educația. Nu ca performanță rece. Ci ca relație.
Când am început English Kids Academy, nu ne-am spus “hai să facem cursuri de engleză pentru copii”, ci: hai să facem un loc în care copiii să se simtă în siguranță, să le placă să învețe și să crească în încredere. Mihai repeta o idee simplă, pe care o credea până în măduvă: Happy learners are effective learners. Învățarea nu pornește din presiune, pornește din bucurie, din curiozitate, din faptul că te simți văzut.
În 2005, când noi eram deja afiliați la International House World Organisation, veneam cu “școala londoneză” a calității: standarde, training, metodă, excelență. Dar Mihai a adăugat ceva foarte al lui: căldura și grija. El nu era mulțumit cu “merge și așa”. Voia “merge bine și e corect pentru copil”. Și de aceea insista atât pe profesori: selecție riguroasă, formare, mentori, sprijin. Spunea fără ocolișuri că selectăm foarte puțini din cei care aplică și că apoi îi creștem la standarde internaționale, nu ca să arătăm bine, ci ca să fie copilul pe mâini bune.
Iar când a venit pandemia, l-am văzut pe Mihai în una dintre cele mai intense perioade ale lui: aceea în care trebuie să schimbi totul repede, dar fără să pierzi esențialul. Nu l-a interesat “să bifăm online-ul”. L-a interesat cum îi pregătim pe profesori astfel încât copiii să învețe cu adevărat și în mediul acela nou. A fost multă muncă, multă adaptare, multe traininguri, multe ajustări — și, în stilul lui, multă recunoștință spusă cu voce tare pentru echipă.
În tot acest drum, Mihai a fost un om al comunității. În International House, mulți l-au văzut exact cum era: participativ, plin de idei, generos cu bune practici, mereu gata să împărtășească. La conferințe, era omul care nu venea doar să asculte, ci să contribuie. A fost și în board-ul IHWO, a ajutat organizația să-și clarifice direcția, să-și pună strategia pe hartă. Și era mândru, nu în sensul de “uite ce-am făcut”, ci în sensul de “uite ce-am construit împreună”.
În 2023, Mihai s-a stins. Și încă mi se pare uneori ireal că spun asta la trecut.
Bursa care îi poartă numele nu e o formă de “a marca” memoria lui. E un mod de a continua exact ce era el, în esență: un om care credea că educația poate repara, poate da stabilitate, poate oferi un viitor acolo unde viața a rupt ceva.
Bursa Mihai Gânj pentru Educație e pentru copiii care au pierdut un părinte, dar care încă au curajul să meargă înainte. E pentru copiii care au nevoie de un loc sigur, stabil și empatic. Un loc unde sunt văzuți, nu “gestionați”.
Și spun asta ca soție și ca mamă: după o pierdere, e ușor să simți că totul se clatină și că ai de dus prea multe singur(ă). Bursa asta e felul nostru de a fi acolo, concret: cu un loc, cu stabilitate, cu oameni care văd copilul și îl încurajează. Un sprijin care spune: nu ești singur(ă).
Dacă citești și simți că bursa e pentru copilul tău, te rog să aplici. Și dacă citești ca profesor, ca părinte din comunitate, ca om care a fost atins de Mihai măcar o data, mulțumesc. Pentru că, până la urmă, asta a fost forța lui: a adunat oameni buni laolaltă și i-a făcut să creadă că munca lor contează.
Cu drag,
Alina Gânj
