Trei limbi într-o oră de engleză. Despre două nu vorbește nimeni

Cele trei secunde care decid dacă un copil va vorbi vreodată engleză

Un copil de zece ani se ridică să răspundă în engleză. „Yesterday I went to the..." Și se oprește. Cuvântul nu vine. E acolo undeva, l-a știut ieri, dar acum nu vine.

Are la dispoziție vreo trei secunde până când clasa începe să se foiască.

Ce se întâmplă în cele trei secunde decide, mai mult decât orice curs, dacă băiatul ăsta va vorbi vreodată engleză. Pentru că în intervalul ăla se petrec simultan două lucruri: o emoție care urcă foarte repede și o decizie pe care el nu știe că o are de luat. Școala nu îl pregătește pentru niciunul dintre ele.

Emoția pentru care nu are un nume

Dacă l-ai întreba pe copil, mai târziu, ce a simțit atunci, ți-ar spune probabil „m-am blocat". Sau „m-am stresat". Sau, cel mai des, „nu știu".

Și e o problemă reală, nu una de exprimare. Pentru că sub „m-am stresat" pot sta lucruri complet diferite: rușinea că e văzut greșind, frica de reacția colegilor, frustrarea că știa cuvântul și l-a pierdut, panica de a nu fi din nou cel care nu se descurcă. Fiecare cere altceva ca reacție. Dacă toate poartă același nume, copilul nu are cum să știe ce să facă cu ele.

Cercetătorii numesc asta granularitate emoțională: capacitatea de a distinge fin între stări. Copiii cu granularitate emoțională ridicată se reglează mai bine, au mai puține episoade de agresivitate și, surprinzător pentru mulți părinți, obțin rezultate școlare mai bune si asta pentru că petrec mai puțină energie luptându-se cu ceva ce nu pot numi.

Emoțiile sunt combustibilul gandirii.

Am crescut cu ideea că emoția și gândirea sunt în tabere opuse. Că un copil „prea sensibil" nu se poate concentra. Că, la un moment dat, trebuie să se maturizeze și să pună emoțiile deoparte ca să poată învăța serios.

Acum treizeci de ani, doi profesori universitari: Peter Salovey, de la Yale, și John Mayer, de la University of New Hampshire au demontat ideea asta. Au studiat mai întâi legătura dintre emoții și comportament, apoi pe cea dintre emoții și gândire, iar în 1990 au publicat primul studiu în care defineau inteligența emoțională drept abilitatea de a raționa cu și despre emoții pentru a atinge obiective personale și sociale.

Contribuția lor reală nu a fost aceasta definitie ci idea ca emoțiile nu se opun proceselor de gandire ci le alimentează. Atenția, memoria de lucru, capacitatea de a rezolva probleme, toate urcă și coboară odată cu starea emoțională. Copilul care s-a blocat în picioare, în fața clasei, nu și-a pierdut cuvântul pentru că nu îl învățase. L-a pierdut pentru că, în secunda aia, resursele lui erau ocupate cu altceva. Dar aici e partea pe care o ratăm cel mai des, ca părinți.

Dacă emoțiile alimentează gândirea, înseamnă că nu e suficient să ne ocupăm doar de emoții. Un copil poate fi perfect calm și să rămână în continuare blocat, pentru că nimeni nu i-a arătat vreodată ce se face concret când nu îți vine un cuvânt. Emoția deschide ușa. Gândirea trebuie să treacă prin ea.

Decizia pe care nu știe că o are de luat.

Să ne întoarcem la cele trei secunde.

Un copil care a fost într-o școala care l-a învățat să gândească are, în momentul ăla, opțiuni. Poate ocoli cuvântul și spune altfel. Poate folosi un sinonim aproximativ. Poate descrie obiectul în loc să-l numească. Poate câștiga timp cu o formulă banală de umplutură, exact cum fac vorbitorii nativi. Poate cere ajutor, în engleză.

Un copil care NU a fost învățat ce se intmapla in creier are o singură opțiune: să tacă și să aștepte să treacă.

Diferența dintre cei doi nu e nivelul de engleză. E faptul că unuia dintre ei cineva i-a arătat că există ceva de făcut și că acel ceva se poate alege.

De ce cursul de limbă străină e locul perfect pentu a învăța limbajul emotiilor si cel al gândirii.

Dintre toate materiile, limba străină e singura în care copilul e obligat să fie vulnerabil ca să progreseze. La matematică poți sta în banca ta și să gândești în tăcere. La engleză, nu. Ca să înveți, trebuie să deschizi gura și să scoți sunete pe care nu le stăpânești, în fața unor colegi care te aud. Trebuie să greșești cu voce tare …de zeci de ori pe oră.

Lingvistul Stephen Krashen a numit asta filtrul afectiv: când anxietatea crește, se ridică un baraj invizibil între copil și limbă. Informația intră, dar nu trece de baraj. De asta un copil poate să știe perfect regula gramaticală la test și să înghețe complet când trebuie să comande ceva într-un restaurant din străinătate.

Cu alte cuvinte: reglarea emoțională nu e un bonus la ora de limbă străină. E condiția tehnică pentru a putea vorbi.

Și, în egală măsură, ora de limbă străină e cel mai bun teren pentru a face gândirea vizibilă, pentru că e plină de decizii mici, luate în timp real, exact ca cele trei secunde de la început. Ce fac când nu știu un cuvânt? Cum ghicesc sensul din context? Cum îmi dau seama singur că am greșit un timp verbal? Cum îmi verific o idee înainte să o spun?

Toate astea sunt strategii de gândire pe care un copil care le învață la engleză le duce mai departe, la istorie, la fizică, la primul lui interviu de angajare.

RULER: cum înveți un copil să-și numească emoțiile

La Yale University, un profesor pe nume Marc Brackett a pornit de la o întrebare simplă: de ce nu-i învață nimeni pe copii ce să facă cu ce simt? A construit, plecând de la cercetarea lui Salovey, un program numit RULER. Cinci litere pentru cinci lucruri pe care copilul le exersează, în ordinea asta: să recunoasă ce simte, să înțeleagă de unde vine, să-i spună pe nume, să o poată exprima și abia apoi să o gestioneze. Ordinea contează. Nu poți ține în frâu ceva ce nu ai numit.

E, până la urmă, tot o lecție de vocabular. Doar într-o limbă pe care nu o predă nimeni.

Thinking Matters: aceeași idee, mutată de la emoții la gândire

Există un program care face pentru gândire ce face RULER pentru emoții. Se numește Thinking Matters și pornește de la aceeași idee: nu poți controla ceva ce nu vezi.

Copilul învață mai departe limba străină, însă profesorul: nu îl mai lasă pe copil DOAR să rezolve, ci îl ajută să observe cum rezolvă: ce a încercat, dacă a mers, ce ar putea face altfel data viitoare.

Profesorul e cognitive coach. Îmi place cuvântul, pentru că un antrenor nu stă deoparte. Explică, arată, corectează, cere din nou. Doar că, pe lângă asta, îi arată copilului și ce se întâmplă în capul lui, al profesorului, în timp ce lucrează.

Iar cele două se sprijină: RULER dă cuvinte pentru ce simți, Thinking Matters dă cuvinte pentru cum gândești.

Unde le găsim pe amândouă?

Multă vreme, ambele programe au fost lucruri despre care se citea în România, dar nu se practicau.

English Kids Academy / International House București este, în acest moment, singura organizație educațională din țară în care programul RULER, dezvoltat la Yale University, este implementat efectiv in modul în care se predă o limbă străină.  Alături de el, acum se daugă abordarea Thinking Matters, care aduce același stil de lucru în zona gândirii și a metacogniției.

Și parentigul e o limbă străină. Ce poți face tu ca părinte în seara asta? Ai nevoie de două întrebări bune:

Prima, pentru emoții: în loc de „cum a fost la școală?", încearcă „a fost ceva azi care te-a bucurat și ceva care te-a enervat?". Apoi, când îți răspunde spune: „și cum s-a simțit asta, mai exact?". Lasă tăcerea să lucreze. Nu completa tu cu nimic.

A doua, pentru gândire: în loc de „ai învățat?", încearcă „cum ai învățat?". Și, dacă îți răspunde „am citit", mergi mai departe: „și de unde știi că ai reținut?". Nu ca să-l prinzi cu ceva. Ca să-l pui, pentru prima dată, să se uite la propria lui minte cum lucrează.