Autor: Alina Porumboiu

Încă de la cea mai fragedă vârstă îi învățam pe copii că nici o emoție nu este greșită, chiar dacă, ironic, unele emoții așa se și numesc, “negative”. Însă copilul poate descoperi cu stupoare că datorită modului în care se simte frecvent (furios), se comportă într-un anumit fel (țipă), iar ceilalți copii (microsocietatea în care el trăiește) îl resping. De aici deduce că este rău să trăiască furia și începe să își inhibe anumite trăiri.  

Indiferent dacă sunt bune sau rele, emoțiile noastre ne pot încurca uneori, fie că e o frică socială, sau un nivel înalt de anxietate, frustrarea, ori furie. Poate că tu faci parte din categoria părinților conținători și de fiecare data când copilul tău manifestă o astfel de emoție ești acolo să îl îmbrățișezi să îl liniștești și să îl reglezi emoțional. Dar va putea oare să se descurce și singur cu emoțiile lui, atunci când tu nu vei mai fi acolo? Este o diferență destul de mare între emoțiile lui în cuibul familiei și emoțiile sale în relație cu lumea.  

Despre gestionarea emoțiilor copiilor s-a vorbit mult până acum și am aflat cu toții cât de important este să nu respingem nici una dintre ele și să îl ajutăm pe copil să le cunoască și să se împrietenească cu ele. După vârsta de 3 ani, însă copilul începe să iasă mai mult în lume și începe să se desprindă treptat de egocentrism și să îi pese dacă ceilalți se joacă și cu el sau nu. Nu ai vrea să creadă simplu că ceilalți îl resping pentru că “sunt răi”, ci i-ar prinde bine să înceapă treptat să înțeleagă dinamica de grup și ce efect are modul în care el se manifestă asupra celorlalți.     

Dacă ai un copil introvert efortul tău este să îl ajuți să își comunice nevoile și emoțiile și să se afirme mai mult în lume. În timp ce, dacă ai un copil extrovert, efortul poate fi de a-l tempera. Ar fi simplu dacă ar funcționa totul cu două butoane, însă copiii au o rețea mult mai complexă. Ei pot fi prietenoși și calmi, iar dacă lucrurile nu ies cum își doresc pot face o criză de nervi cât ai clipi, pot iniția conflicte din nimic și se pot calma la fel de repede. Și toate acestea pentru că emoțiile lui nu reflectă în nici un fel realitatea. El percepe situația într-un fel personal și combinat cu un anumit fel de a gândi (“ceilalți nu se vor juca oricum niciodată cu mine”) astfel că emoția este mult exacerbată.

Ce poți face?

1. 1. Explică-i copilului tău pe înțelesul sau ce este o emoție: o stare interioară ce ia naștere în creierașul său spontan. Poți simboliza asta prin a pune într-un castronel mai multe elemente (sclipici, nisip, acuarele, apă, etc.), fiecare element reprezentând lucruri ce ar putea contribui la emoția apărută: un coleg ți-a spus ceva, te durea burtica, ți-ai amintit că nu ai făcut bine la test, îți era dor de mami. Cere-i să modeleze amestecul obținut și să creeze o emoție. Nu putem vedea mereu aceste lucruri. Alteori nici emoția nu poate fi văzută foarte bine.

1. 1. Arată-i care este rolul real al emoțiilor: ele mobilizează corpul într-un fel anume pentru a-l pregăti pentru un răspuns cât mai bun. Dacă ai fi în junglă chiar acum și ar apărea un leu, inima ar începe să bată repede pentru a pompa cât mai mult sânge în picioare. Mâinile ar rămâne cu mai puțin sânge, reci și transpirate. Aceasta se numește frică. Iar răspunsul cel mai bun este să fugi. Însă atunci când ajungi într-o clasă nouă de copii și îți este foarte frică nu ai unde să fugi, dar ai mai multă nevoie de creieraș să se gândească idei de a-ți face prieteni. Iar aici frica foarte mare te poate încurca. Cu alte cuvinte, emoțiile sunt la bază prietenele noastre, dar pot și să încurce lucrurile atunci când nu apar la momentul potrivit.

1. 1. Explică-i relația dintre emoție și acțiune. De fiecare data când ne simtitm într-un anumit fel, creierașul da comenzi corpului să facă ceva. Dacă ne simțim furioși, el va spune mâinilor să lovească sau gurii să spună lucruri nepotrivite. ”Asta ar fi minunat dacă ne-am confrunta cu un robot interstelar care ne atacă, dar de multe ori sunt copii la fel ca și tine care pot fi cu adevărat răniți de ceea ce tu faci.” Atunci când comportamentul este condus de o emoție puternică nu prea ne gândim și la consecințe.

1. 1. Prezintă-i un alt prieten foarte bun, o zonă a creierașului său. Dacă emoțiile tale ar fi niște cățeluși năzdrăvani și simpatici, gata oricând să se joace sau să mănânce toți pantofii din casă, ei ar avea nevoie de un stăpân care să știe când să îi oprească și când să îi lase liberi. Iar acest stăpân poate fi zona din față a creierașului tău. El ia în calcul locul în care te afli, oamenii care sunt în jur, ce anume se întâmplă în acel moment și poate să îi liniștească, să îi mângâie sau să îi țină bine în lesa atunci când cățelușii aceștia o iau razna. Dacă te-ai afla la ora de matematică și în timp ce te strofoci cu un exercițiu ți s-ar rupe vârful la creion, poate să îți vine să arunci creionul direct în capul copilului din față, dar este cineva în căpușorul tău care te oprește. Și ar face bine să facă asta.

1. Ajută-l să își cunoască emoțiile și modul în care ele pot escalada și să se oprească puțin pentru a găsi strategii alternative. Orice emoție este bună dar dacă e la momentul nepotrivit și puțin exagerată, ar fi bine să știm și cum să o domolim. Dacă la început părintele deține controlul emoțiilor prin mângâieri, voce calmă, cântece, legănat, ținut în brațe, treptat copilul își dezvoltă propriile strategii. Ar fi minunat să fie conștient de ele și să le poată alege în funcție de ce are la dispoziție: să se retragă într-o zonă liniștită, să se joace cu mâinile cu obiecte moi, să își cânte cântecul preferat în minte, să ceară cuiva o îmbrățișare, să săra în trambulină, să își frece ușor urechile. Astfel controlul se transformă în autocontrol iar reglarea în autoreglare.

Cu toții avem emoții ce ne ajută sau ne încurcă în anumite momente, dar nu ne dorim să izbucnim în plâns de frustrare în față șefului și nici să țipam de nervi în trafic. Am dobândit strategii mai mult sau mai puțin sănătoase de a ne inhiba anumite reacții (că este o ciocolată în plus sau un pahar de vin seara). Nu e de mirare că cea mai răspândită tulburare psihică a secolului este depresia. Ea este strâns legată de modul în care ne gestionăm propriile emoții. Cu cât îi ajutăm pe copii încă de la 3 ani să își cunoască, să își anticipeze și să își gestioneze emoțiile cu atât gradul lor de libertate interioară va fi mai mare.