Autor: Alina Porumboiu

“Pe de o parte toți părinții susțin ritmul natual al copilului de a învăța sau a dezvolta abilități într-un anumit domeniu, dar în paralel își împing copiii către tot felul de concursuri, ceea ce crează un fenomen domino.” Fiecare părinte percepe această competitivitate generală și o preia sub forma unei stări de urgență interioară.

Probabil că și tu îți doreșți pentru copilul tău, asemeni altor părinți din jurul tău, ca acesta să își poate atinge potențialul. Însă cum poți cunoaște cu certitudine care îi este direcția și până unde poate urca pe o scară a performantei? A-ți încuraja copilul să reușească poate avea două fețe la fel de controversate în societatea noastră. Dacă “nu te ocupi de el”, făcând teme acasă, lucrând suplimentar sau intervenind acolo unde întâmpină dificultăți, eșți ușor catalogat ca fiind un părinte neimplicat. Nu trebuie să iți spună nimeni, e de ajuns să acorzi atenție modului în care ești privit în comunitatea de părinți sau de către profesori. Pe de altă parte, atunci când insiști pe rezultate bune, mai multă muncă sau cu pregătirea lui pe mai multe direcții, poți fi ușor catalogat ca fiind un părinte ce pune presiune pe copilul său. În noile direcții ale educației parentale este chiar incriminată această atitudine ce nu ține cont de “ritmul natural al copilului”. Este un exercițiu permanent de echilibristică între opinii contradictorii, între relaxare sau presiune. În ambele situații, efectele pe termen lung pot îndepărta copilul de la atingerea propriului său potențial.

Pentru a înțelege mai bine cum poți aluneca într-o extremă sau altă, iată ce stă în spatele celor două comportamente:

Să ne imaginăm că experiența ta personală cu școala sau orice alt tip de antrenament a lăsat câteva răni adânci. Cineva a forțat mai mult decât trebuia iar tu nu ai avut nici timp și nici spațiu să realizezi pe cont propriu care ar fi zona în care să te dezvolți cel mai mult. Cu siguranță nu îți dorești să transmiți mai departe acest pattern copilului tău. Ba mai mult, nu îți dorești să te acuze mai târziu de modul autoritar în care l-ai ghidat către succes. Și atunci, riști să îți construiești unele credințe puțin distorsionate despre ce înseamnă a-ți însoți copilul către performanță (mă refer aici la performanță sa individuală și nu neapărat la o performanță de top). Aceste credințe se clădesc pe sentimental de frică, frica de a nu greși sau de a nu repeta greșeala altora. Din acest motiv preferi să nu intervii foarte mult. Ceea ce s-ar putea să îți scape, totuși, este că tu și copilul tău sunteți două persoane complet diferite. Iar modul în care tu ai perceput anumite experiențe nu este identic cu modul în care el le va parcurge.

Să ne imaginăm acum cel de-al doilea scenariu, în care schimbările rapide din jurul tău îți demonstrează faptul că în absența adaptabilității copilul tău va eșua. Este extrem de important să îți înarmezi copilul cu cele mai bune abilități de a face față și cu cele mai mari șanse de reușită. Din această perspectivă nu există decât două variante, a fi un om de succes sau a eșua în viață. Pe bază acestor credințe vei folosi perioada copilăriei sale pentru a-l antrena să fie cel mai bun, la urmă urmei cei din jurul său sunt deja atât de buni. Iată cum o altă credință te poate conduce către un alt stil parental, unul ceva mai presant pentru copilul tău. “Chiar dacă acum se revoltă, mai târziu îmi va mulțumi.” Țin să te anunț, însă, că și de această dată emoția pe care se bazează comportamentul tău față de reușita copilului este frica, frica de viitor. Iar ceea ce îi transmiți, odată cu ambiția și puterea de a munci, este și frica de a nu fi de ajuns. Îți este cumva familiară senzația?

Dacă ne-am orienta împreună către scopul parintelui echilibrat, ar suna cam așa: “Îmi doresc pentru copilul meu să fie fericit.” Și aici apare marea dificultate: “Ce înseamnă să fie fericit?” Contrar miturilor din jurul fericirii, oamenii de știință au identificat corelația dintre fericire înaltă și împlinirea potențialului (urmărirea unui scop în serviciul căruia să ne putem pune “talentul” personal). Dacă asta ar însemna pentru copilul tău să se apropie de fericire când va fi adult, ce crezi, care este rolul tău acum? Poate că nu trebuie să schimbi mult din ceea ce faci deja, ci doar perspectiva din care privești succesul copilului tău.

1. Evaluează cât de realist posibil potențialul copilului tău. Ai acces la mulți specialiști care să te ghideze în orientarea lui profesională. Poți apela la ei sau poți observa pas cu pas înclinațiile sale. Încearcă pe cât posibil să nu rămâi doar cu o opinie subiectivă. Dacă nu crezi în notele de la școală ca formă de evaluare, găsește un alt sistem, dar caută să rămâi în contact cu realitatea obiectivă, deoarece acolo va avea de performat copilul tău.
2. Ajută-l să se autoevalueze și să devină conștient de punctele sale forte sau de punctele slabe. După ce ți-ai făcut tu o părere despre abilitățile sale mai pregnante, învață-l și pe el cum să se auto-observe, îi va fi de mare ajutor în viitor. Ajută-l să rămână în contact cu ceea ce îi place să facă, cu motivația sa intrinsecă și să nu o mute treptat pe așteptările celorlalți, inclusiv ale tale.
3. Nu te crampona de ceea ce nu poate să facă, nu le va face pe toate perfect, ci pe ceea ce îl incită și îl motivează. Materiile școlare la care nu sclipește pot fi materii prost predate sau pur și simplu domenii care nu îl interesează. Chiar dacă media anuală este imporantă în acest sistem imperfect de evaluare a copilului în școală, nu îl lasă să se definească predominant prin ceea ce nu poate, ci prin ceea ce știe și face foarte bine.
4. Învață-l să primească feedback în direcția creșterii personale și nu sub formă unor etichete. Pentru a nu rămâne într-o buclă subiectivă, va avea mereu nevoie de părerea unui profesor competent. Aici intervine efortul tău de a găsi acea persoană care îi va oferi un feedback mai valoros decât cel pe care îl poți oferi tu.
5. Ajută-l să devină prieten cu eșecul și lasă-l să îl experimenteze acum dacă vrei să fie pregătit să îi facă față mai târziu. Succes nu înseamnă un singur moment din viață ci și ce se întâmplă după. Oamenii cu cele mai mari șanse de reușită sunt cei rezilienți, capabili să o ia de la capăt în urmă unui eșec. Procesul în sine de a-și urmări scopul este mult mai valoros decât unicul moment în care scopul acela a fost atins.
6. Ajută-l să capete cât mai multă autonomie în învățare și observă mereu care ar putea fi următorul pas în această direcție. Unii părinți își concentrează strategia parentală pe reușita copilului și au tendința de a le crea condițiile ideale în care copilul să reușească. Dar copilul tău va trebui să reușească și în absența ta, ceea ce înseamnă că va trebui să fie în stare să își creeze singur contextul cel mai bun. Lasă-l să lucreze și la context și nu doar la abilitățile cognitive. El va trebui să știe care sunt condițiile prielnice în care poate învață, cum să se aducă într-o stare cât mai bună pentru un antrenament și ce responsabilități trebuie să își asume dacă vrea să atingă o anumită performanță.
7. Rămâi mereu în contact cu evoluția sa și ajută-l să depășească momentele de stagnare sau refuz. Fie că este vorba despre școală, activitate artistică sau sport, apare un moment în care copilul spune “Nu mai vreau!”. Atunci părintele plusează sau se retrage rapid. Înainte de a acționa, analizează situația, vezi ce stă în spatele refuzului, fă un plan cu profesorul copilului și găsiți împreună o strategie pentru a-l ajuta pe copil să depășească acel moment. Aici nu există niciodată răspunsul cel mai bun și sigur, ci este capacitatea ta de a-ți sculta cu atenție copilul și curajul de a decide.

Chiar dacă este foarte atrăgător să îți vezi copilul reusind, stai cât mai departe de rezultat, nu te atașa de el, și nu uită că reușita reală este mai târziu, atunci când copilul tău va fi capabil să își urmărească scopul în ciudă dificultăților întâlnite și asta îl va face fericit.